În negru este îmbrăcată,
Cu văl de crep pân-la pământ,
Și tristă și-ngenunchiată
Pe marginea unui mormânt…
Tu, cărui un popor se-nchină
Şi sta ‘naintea ta plecat,
O mult slăvită mea Regină,
‘Naintea cui ai genunchiat?
Tu, care din a Ta ‘nălţime
Supui o lume c-un cuvânt,
Durerea morţii cu cruzime
Plecat-a fruntea-Ţi la pământ…
Şi-n locul mantiei regale
Ţi-a pus un negru văl de doliu,
Şi-asupra bucuriei Tale
Un alb şi trist, etern linţoliu.… [...]
La început a fost sfârșitul.
-Ești bine, domnișoară?
-Sunt moartă, domnule!…
M-am plimbat azi prin cimitir, îmi place să mă așez pe un colț de marmură, să citesc numele, datele, să visez în fața medalionului decolorat înfățișând un tânăr soldat căzut pe câmpul de luptă, pe frumoasa Daniela moartă la naștere sau pe copilașul în dantele. … [...]
Sunt genuri de oameni care pot dormi bine-mersi când fac un lucru greșit, rău, imoral. Sunt oameni care nu dau doi bani dacă greșeala duce inevitabil la distrugeri materiale ori ravagii sufletești, care își pot menține zâmbetul pe buze când ceilalți descoperă răul făcut cu sau fără intenție, ori, mai grav, când păgubiții cer o explicație cât de mică pentru pumnalul înfipt și răsucit.… [...]
Am tot lăsat să picure în trecut dimineți cu aromă de nu știu cine sunt și am uitat ce vreau să primesc. E o durere stânjenitoare să nu poți ghici lângă cine te trezești, să nu-ți poți citi propriile gânduri în pupilele irizate de somn ale celeilalte, să nu găsești pacea mortuară în îmbrățișarea ghemotocului din așternuturi.… [...]
