Friday, March 29, 2024 08:11

Nu vreau

Am tot lăsat să picure în trecut dimineți cu aromă de nu știu cine sunt și am uitat ce vreau să primesc. E o durere stânjenitoare să nu poți ghici lângă cine te trezești, să nu-ți poți citi propriile gânduri în pupilele irizate de somn ale celeilalte, să nu găsești pacea mortuară în îmbrățișarea ghemotocului din așternuturi. Când ai 19 ani, când habar nu ai ce abis îți poate pândi mersul, notele de vioară îți fac covor de petale în orice pas. Urăsc promisiunile. Cele mincinoase. Urăsc persoanele ce promit cu aceeași ușurință cu care dau „bună ziua” și trec peste ele cu aceeași nepăsare cu care pășesc peste furnici. De ce mi-a promis, dacă n-a făcut? Iar eu am rămas răvășită cu o mie de întrebări? De ce a promis, dacă n-a oferit? Eu am rămas o viață, așteptând… De ce a fost nevoie să promită mai mult decât putea oferi? Doar din strania dorință de a oferi un moment mai înduioșător? Era complet inutil. A merge mână în mână într-o noapte de decembrie, a privi ochi rușinați cu proprii obraji îmbujorați, a te încălzi într-o îmbrățișare pentru a oferi la rândul tău căldură, era deja înduioșător. Urăsc promisiunile.
Mă urăsc pentru sensibilitatea excesivă. Pentru așteptările pe care le am mereu. Pentru că nu mă pot bucura de fericirea fizică fără a o implica intrinsec și pe cea emoțională. Sunt asemeni unei frunze veștede ce a ales să părăsească ramura doar pentru că a decis că nu e timp de stat în loc. Sunt naivă și mă complac în a muri puțin câte puțin lângă persoane mediocre, doar pentru că n-am puterea de-a mă rupe. Mă urăsc pentru că mă gândesc continuu la bunăstarea celorlalți și mi-e teamă să provoc durere, tristețe sau resentimente. Că nu pot dormi de gânduri când greșesc cuiva. Și-aș fi un pic mai împăcată cu mine însămi dacă n-aș fi atât de încăpățânată în a persista să mă implic acolo unde nu-mi mai este locul.
Mă urăsc într-un cor de bocete pentru lipsa de credință în propria persoană. Mă urăsc pentru cei 4 ani cât mi-a luat să realizez că o anumită persoană mă iubea. Și mă disprețuiesc pentru anul cât mi-am tot adunat curajul de a face un pas. Într-un mod deplorabil, când totul s-a sfârșit după alți câțiva ani din lipsă de credință, am rugat și am lăcrimat luni de zile. Știam că eu ar fi trebuit să fiu cea care să tundă lacrimi de pe corolele trandafirilor. Și totuși, umilă, am acceptat să fiu tot eu cea care-și cere iertare. N-aveam nici un motiv. Dar am făcut-o. Și pentru asta mă urăsc.
Sunt îngrijorată de o idee. Ideea de a te obișnui cu suferința. De a ajunge să o ignori. De a te complace în ea ca într-un tabiet. Sunt demnă de disprețul tuturor celor pe care le-am iubit. Pentru că n-am fost în stare să rostesc „nu pot trăi fără tine!”. Pentru că am știut că pot trăi în lipsa lor. Pentru că încă trăiesc după ce am pierdut-o pe EA. Cu voce tremurată, n-am izbutit să rostesc decât „aleg să nu trăiesc fără tine! și nu vreau să fie altfel.” Deplorabil.
Mă scârbește să observ că zilele seamănă îngemănat una cu alta când nimeni n-are puterea să mă facă să sar o bătaie de inimă. Când mă simt goală. În momente de metal lucid, cuget că inima îți este întotdeauna luată de cele ce nu au nevoie de ea. Cât de jalnică pot fi să tot dau sfaturi excelente în păienjenișul relațiilor de toate felurile și să nu fiu capabilă să observ când cineva mă privește cu un drag aparte! Ori, dacă prin cine știe ce minune, observ, să mă prăbușesc strivită sub îndoieli și întrebări de „oare nu mi se pare?!”. Patetic să tot aștepți mereu un cât de mic semn Divin, un cât de insignifiant pas din partea celeilalte, pentru a putea învăța să mergi mai departe și să conduci dansul.
Mă urăsc pentru stânca de Gibraltar ce devin când cineva mi se pune în contră. Pentru încăpățânarea cu care îmi susțin idealurile, concepțiile, dorințele, cerințele, în astfel de momente. Sunt invidioasă pe persoanele fragile, cele care înduioșează printr-un soi de feromoni, care emană endorfine prin propria lor ființă. Și-mi vine să mă ciopârțesc singură că nu pot rezista. Că trebuie să iert lucruri de neiertat, că mă înduioșez pentru fiecare lacrimă, iar furia mea se topește ca o pasăre în orizont.
Durerea repetabilei poveri. De a crede în oameni, și de a visa că toți oamenii sunt buni. De a te frige iar și iar, așa cum nici fierul înroșit nu poate arde, și de a purta în minte rănile atunci când te apropii de același lucru ce te va frige. De a avea conștiința propriei vulnerabilități și de a te complace în ea precum ghiocelul sub plapuma de zăpadă. Cu singura diferență de a nu avea puterea de a sparge acel sufocant așternut, așa cum el o face.
Timpul să mă uite pe un pat unde cândva urmăream umbrele frunzelor de plop dansând pe pereți în miez de noapte. Speram atunci să-mi pot exorciza toți demonii interiori, să-i încleștez pe fiecare în parte sub lanțuri grele și să le zâmbesc pur. Nu știam că îmi cuprind propriile încheieturi între zalele cu care-i supuneam. Când am realizat, am fost furioasă. M-am zbătut sălbatic, cu înverșunare, până ce am căzut epuizată. Acolo, atunci, am învățat ce înseamnă a avea nevoie de cineva. A striga după ajutor. Un ajutor care n-are să vină vreodată. Mi-e silă și teamă să știu că cineva îmi va auzi strigătul mut, că se va apropia să-mi cerceteze durerea îndeaproape. Iar eu voi fi oarbă să văd și inconștientă să realizez că-mi pierd propriile aripi. Am să închid ochii și-am să încep să număr eternitatea. Voi fi murit deja înauntru.

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

Leave a Reply