Sunt într-o continuă bucurie sufletească de când pe meleagurile dâmbovițene și-a lăsat voalul ceața. (You don’t say!)
Dacă pe unii îi deprimă, n-are a face. Noapte să fie, și ceață, și fulgi de zăpadă. Fulgi mari și liniștiți ce ți se așează cuminte pe gene încărcate de vis, sau fulgi mari ce dansează provocator și lasciv când stai la cald cu nasul lipit de geam. Fulgi cuminți, dantelând nemărginirea dintre flacără și gheață. Și ger, dar nu-nu, nu ger năpraznic! Numai cât să-ți simți buzele amorțite de-un sărut mortuar, și nasul, și obrajii, și pleoapele. Iubesc gerul pentru că el îți sărută fața sincer și apăsat, nu mimat în vânt, cum s-au obișnuit oamenii. Și să-i simți aroma de curat, de proaspăt, de crud și de virgin! Să-ți încarci plămânii cu jar înghețat, și să-i adulmeci furtunii nuanța de parfum de pe gât, atunci când te îmbrățișează-n vârtejurile ei. Furtunile de iarnă cu urlet de lupi depărtați sunt aidoma sirenelor. Te cheamă, te cheamă să te îmbrățișeze, să te cotropească, să li te dai lor fără împotrivire. Îți iau sufletul în brațe și ți-l încleștează strâns-strâns, și e atât de rece și de bine! Atât de bine încât, să te uiți în îmbrățișarea lor înghețată, și dus ești. Te iau cu ele pe tărâmul de gheață, de unde nimeni n-a revenit.
Își au parfumul lor specific, fiecare în parte, și nu-s geloase de adulmeci mai mult de una. Iz de cozonaci calzi făcuți în casă și de coajă de portocală, de scorțișoară și de cetină verde! Nimic nu se compară însă cu mirosul de inocență al fulgilor de nea. Un bătrân spunea cândva că fulgii de zăpadă sunt îngerași cărora li s-a făcut dor de noi, cei păcătoși. Și vin să ne cânte cu clinchet de glasuri cristaline, vin să se-așeze pe noi, să-i simțim aievea pe umeri și gene și să ne-aducă un gând bun și-o îmbrățișare. Ninge cu îngeri…
Șoapte...
Tags: fulgi de nea, ingeri, ninsoare
