Thursday, March 28, 2024 19:58

Până acolo și inapoi

Bucuria inactivității, asta îmi lipsește. Mișcarea ne conduce uneori spre o formă fixă – cristalul, de exemplu, cu atomii atât de bine sudați între ei, mișcându-se pe cele mai perfecte traiectorii. De ce acest dinamism perpetuu, de care nu mă pot dezbăra? De ce această nevoie necontenită de a mă include într-o continuitate, de a pluti ca un pai amestecat printre gunoaiele agitate ale râurilor ce se îndreaptă spre mare, veșnic spre acel loc tulbure și imprecis conturat în malurile sfărâmicioase, care se numește deltă, care duce spre mare – acel loc atât de oripilant mie? De ce răulețele nu urcă spre munte, unde aș fi mai aproape de cer, unde mă simt pe mine însămi? De ce nu pot fi eu mai nepăsătoare, ca acești tineri din jurul meu, atât de generic numiți „generația mea”? Ce secret despre lume știu ei, și îmi scapă mie? Eu mă zbat, râvnesc, am ambiții, idealuri, standarde… Cel puțin, dacă aș avea copii, aș ști pentru ce mă zbat atâta, aș avea un scop, un suport moral, dar așa?
Îmi amintesc desele discuții cu cei mai slabi de îngeri decât propria-mi ființă, cei ce mă priveau cu un aer admirativ și invidios ca pe o supraființă. „Un om superior – le spuneam – un om superior nu are ochi albaștri și freză blondă, nici nu-și ridică degetele întinse spre cer, într-un salut. Un om superior trebuie să creeze ceva, să lase o parte din sine lumii în care a trăit (A TRĂIT, nu s-a mărginit să consume!).” Iar ei îmi răspundeau cu toții că tocmai întemeierea familiei, copii…, nu-i așa?… sunt acea părticică. Conștientă de faptul că nu voi ajunge vreodată să am urmași, m-am tot frământat – am trăit degeaba, la naiba!, conform standardelor lor. Asta poate că e, de fapt, realizarea mea… n-am oferit lumii o gură de consum în plus… Am făcut ceva pentru omenire!
Nu știu dacă eu însămi m-am crezut. Unii din interlocutorii mei au realizat că această frază nihilistă încearcă doar să ofere o mască, o justificare deznădejdii mele de a nu aparține nimănui, de a nu avea propria-mi familie. Alții m-au privit cu un aer ușor ironic, mascat sub surâsul bonomiei. Se purtau mai apoi cu mine așa cum simți nevoia să te porți cu un copil plăpând vagabondând prin oraș. Îl mângâi pe cap și îi dai cinci lei. Norocul lor. Eu nu suport să fiu privită cu milă, și îndepărtez pe cei ce mă privesc așa, ei au scăpat de un model fals de supraom. Și, în ciuda faptului că nu-mi cred propriul gând, să îl gândesc, totuși: ce nevoie am de urmași, la urma urmei? Imaginea mea din oglindă s-ar putea multiplica la infinit, dacă aș așeza în spatele meu încă o oglindă, și m-aș privi în aceste două… o infinitate de rusoaice! Of, amenințarea asta comunistă ce amenință să vopsească planeta întreagă în roșu! Imaginea nu dispare niciodată, ci se înscrie, sau așa ar trebui, într-o memorie a lumii, a universului, din moment ce există, a existat… Până și cerul se oglindește în apă! Natura se contemplă în ea însăși…
Vorbe, mi-aș zice obosită. Vorbe…
Îmi amintesc de o imagine pe care o văzusem cândva și pe care încă o mai zăresc, uneori. O pictură? Eu tânără, privindu-mă în oglindă, sau în ochii oamenilor, mângâindu-mi cu mâna, cu o mișcare grațioasă, obrazul… Trupul meu respira candoare, seninătate, eram încrezătoare în destinul, în frumusețea mea, în iubirea mea de viață, dar nu știam că în spatele meu, hâdă, descărnată, cu coastele ieșite în relief pe sub pielea pergamentoasă, moartea îmi ținea deasupra capului clepsidra cu cele două cavități prin care se scurgea, implacabil, nisipul secundelor… Festinul ciorilor…

Seara aceea de 2001, cu tufele de flori galbene sufocate de căldură, cu bâzâitul albinelor pe cadavrele fostelor mere, cu țârâit de greieri veseli, seara aceea cu stele în care totul mă apăsa, a luat alt sens odată cu ivirea ei.
Dalia, cu chipul liniștitor în penumbra Lunii. Fiecare cuvânt rostit de ea – un val minuscul pentru mine. Așezată pe iarbă lângă mine, era veselă și spiritualiza spațiul din jurul ei, cu mine la un loc.
Cu Dalia urma să îmi petrec restul vieții. Ea era o fată care arăta diferit în fiecare zi, după starea sufletească în care se afla. Într-o zi, când ne plimbam de mână fericite, un copilaș a început să plângă: „Mama mea nu e așa frumoasă ca tine…” Și, bineînțeles, a fost luat pe sus de mamă, oripilată nu numai pe considerente estetice. Dalia se temea, printre alte câteva puține lucruri, de moarte. Frică mai mult decât cumplită de bătrânețe și de moarte. Evita să se uite la femeile bătrâne cu atenția obișnuită, ca și cum ele ar fi fost o imagine a ei în oglindă, care o aștepta. Și mie îmi era frică de moarte pe atunci. Poate tocmai pentru că ea n-a apucat vreodată bătrânețea, eu mi-am învins această frică. Scump preț.
Într-o zi cu ploaie, Dalia mi-a spus, cocoțată pe dealul unde ne plimbam: „Am văzut în sfârșit locul unde începe ploaia!”. Atunci ne-am dat seama că lumea este plină de miracole și că noi suntem unele din cei puțini aleși care le văd. În altă zi, dintr-un pâlc de copaci au început să zboare sute de fluturi albi, care luminau aerul. N-am mai văzut vreodată de atunci atâția fluturi la un loc. Ea m-a întrebat, cu degetele la buze: „De ce trebuie să plătim atât de scump frumusețea și bunătatea din noi?”… De o mie de ori la rând să fi fost întrebată, și aș fi rostit de fiecare dată: „ea este oglinda minții mele!”. Cu ea nu simțeam niciodată acea imposibilitate de a comunica, pe care o simțeam față de ceilalți. Lângă ea am cunoscut pentru prima dată gândurile și posibilitățile de a face noi planuri de viitor. Uneori, fericirea mă speria. Toate lucrurile căpătau pe atunci o semnificație. Pe atunci mai credeam încă în imaginea unei familii ca fiind realizarea unui om superior, darul lui față de omenire.
„Ai auzit cum cântă frunzele măturate de pe trotuare, toamna, de ploi?”. I-am simțit respirația pe obraz, și mi-am înfiorat viitoarea inimă gotică de plăcerea gândului ei. Mă simțeam de parcă țineam în mână un trandafir roșu, despre care știam că o să moară peste puțin timp. Echilibrul din mine însemna pe atunci a evita contrastele, a fi pe cât posibil cât mai asemănătoare ei. Acum, fără contraste, n-aș putea construi nimic.
„Să nu uiți de fluturii din copaci!” mă avertiza pe atunci dragostea din sufletul meu tânăr. Și n-am uitat vreodată, suflete bătrân…

(va urma)

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

2 Responses to “Până acolo și inapoi”

  1. Vendretta spune:

    Tu, pui de geniu cum îmi place mie să spun, nu crezi că scriind lași ceva superb omenirii? Nu crezi că puteai fi tu cea care iradiază, care spiritualizează (ce frumos ai spus…) lumea? Pe mine, și sunt sigură că nu sunt singura, mă inspiri întotdeauna. Iar oamenii care inspiră nu înjosesc, ci înalță, obligă la performanță, conving fără să-și dea seama. Așa să lași tu urme pe Pământ. Cât despre urmași, nu se știe niciodată.:)

    • rusoaica spune:

      ba da, ba da, cred, chiar cred…numai că nu știu dacă mă cred eu pe dinăuntru… Asta e cel mai grav… sunt model pentru câteva persoane ce au avut ghinionul să fie mai slabe de îngeri decât mine, și pentru ele trebuie să fiu proaspătă și puternică, oricând. Dar înauntru, acolo e cutremurul, acolo se clatină toate, acolo roade necredința și îndoiala… Din păcate, pentru tine însăți nu te poți preface că ești puternică, chiar și când te frângi…

Leave a Reply