Thursday, July 25, 2024 12:27

Până acolo și înapoi (2)

…Un om este ani de zile fericit, și deodată simte că se îneacă. Devine brusc, nemulțumit. Nu îi mai plac hainele de pe el, care au început să atârne ca pânzele unei corăbii abandonată de zeul călătoriilor…

Dar, cu Dalia alături, amintirea fericirii de copil, mi s-a răsfrânt ani de zile în fiecare pas, atunci când, dimineața, îmi priveam picioarele și le întrebam: „astăzi unde o să mă purtați?”.
Când am terminat cu copilăria (oficial vorbind, căci sufletește sunt încă infantă), când am sărbătorit majoratul, Dalia mi-a oferit cadou o poezioară. Pentru „rămas-bun, copilă!” ce se petrecea în acea seară.

Tu ești
o statuie în mijlocul unui ghețar
Iubita mea, unică între toate
florile,
între toate femeile,
miliarde de femei,
unică între arbori, păsări…
Tu, care nu ai vândut
flori ca să supraviețuiești,
tu, care nu ai aruncat
zăpadă în oglinzi,
tu, care exiști cinstit
în partea ta de lume –
până la tine, un imperiu de gheață.
Cu tine, marea
e plină de trandafiri.
În orașe, iubirea se vinde în pungi,
pe străzi se vând portocale, lămâi,
fructe ale iernii, și tu ești fructul meu.
Bate vântul, duce în mare
hârtii cu litere de dragoste,
flori pierdute de femei.
Scrumul iubirilor veșnice
acoperă trotuarul cu o iarbă dulce.
Tu treci, gleznele tale strălucesc
deasupra străzilor mototolite de tramvaie;
Tu treci,
și se topesc toate cuburile de gheață.
Sabie dulce retezând tulpinile daliilor.
frunzele cad pe acoperișurile caselor
de dragoste, ca niște berze.
Ne iubim pentru că ne regăsim
una în cealaltă.
Fiecare își regăsește speranța, frica,
ziua, noaptea, răul, binele…
Îți amintești căpițele de fân albastru
în care se scăldau îndrăgostiții?
Dulcea lumină a unui ibric de aramă
mult mai bătrân decât noi?
Într-o zi ploioasă ți-am adus
un coș de flori negre.
Iată că avem deja o istorie, o viață comună;
alături de tine nu mai pare tragică
frunza roșie căzând din pom…

A fost prima poezie de versuri albe pe care am citit-o vreodată. Și n-am înțeles-o atunci. Dar am înțeles petalele aripilor de fluture pe care Dalia le întindea pentru a mă înfășura la pieptul ei. Am înțeles-o pe Dalia scriind, cu capul aplecat, cu bretonul scurt atârnându-i pe frunte, cu buzele strânse într-un zâmbet… Și-acum, privind acea măsuță, tot acolo o văd, scriind. Ne jucam adesea cu istoria, și ne întrebam: va să zică, aici unde dormim noi, a fost cândva un parc? Poate chiar în locul unde este patul va fi fost o bancă, sau poate va fi o bancă, pe care bătrânii dispăruți ori nenăscuți vor dormita la umbră, vara… „ce noroc avem, dragă rusoaică, mare noroc că timpul nu o ia razna, că viitorul și trecutul nu „curg” în același timp… Am risca să se așeze cineva peste noi când dormim, și să citească ziarul, cu monoclul la ochi…”

Nu-i nimic, Dalia, eu încă îmi trăiesc prezentul în trecut, uneori, alteori simt tristețea viitorului picurând și sfârâind ca lacrimile pe același prezent încins. Doar umbra ta îmi mai tresare uneori printre gene, când întâlnesc oameni ce mă privesc ca pe o supraființă și mă ating timid cu degetul, de parcă ar vrea să se convingă că exist cu adevărat…

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

5 Responses to “Până acolo și înapoi (2)”

  1. Lascu Nelu spune:

    esti lezbiana?

  2. Vendretta spune:

    Tu scrii minuni pe aici și alții se obosesc cu întrebări stupide…
    Știi la ce mă gândeam? Că iubirea e așa de mare, încât nu-și permite să vină în viețile noastre fără a-și cere o plată. Uneori, ne lasă să o gustăm în toată splendoarea, ca apoi să-i oferim tributul tristeții noastre. Alteori, îi plătim anticipat și nu doar o dată, ci în rate succesive și dureroase…În orice caz, tot ea ne rămâne datoare. De aceea, știu că se va întoarce, întruchipată în idealul apărat de noi de-a lungul furtunilor.

    • rusoaica spune:

      cred si eu asta de mai demult..si mai cred ca durerea platita este direct proportionala cu fericirea primita…vorbesc din experienta proprie, mai veche…

  3. Vendretta spune:

    Da, dar lumina se va întoarce. Sunt eu sigură!

Leave a Reply