Friday, May 27, 2022 03:06

Prin lume, niciodată a lumii…

Toată noaptea umblu, calc Bucureștiul în lung și-n lat, intru prin magazine, cluburi, ca și cum aș căuta pe cineva care se ascunde. Știu ce caut: viața mi-o caut. Vreau să trăiesc și nu știu de unde să încep. Viața înseamnă luptă, și n-am un câmp de bătaie. Auzi, moarte, dă-mi o cameră cât un mormânt, să-mi pregătesc o armură împotriva pustiului…

Îmi dau seama că nu scriu bine și nici frumos, totuși scriu fiindcă trece timpul mai ușor. Cât scriu, mi se pare că în lume e o mare liniște. Nici nu știu dacă sunt moartă sau vie. E ceva ciudat. Exist înafara conștiinței de sine. Poate că e bine, mă simt bine, în sensul că uit ce nu e bine. Scrisul în aceste condiții este o fugă de viață… Ce greu e totuși să scrii și să nu spui prostii. Din viață nu se poate fugi. Nici în moarte nu scapi de ea.

Sunt pline zilele mele de poezie tristă. Dacă s-ar putea vinde amărăciunea, m-aș îmbogăți peste noapte. Acum știu că iubirea e un remediu. Când iubești, simți viața și te simți tare. Nu te gândești la moarte, nici la viață, te ridici asupra acestor noțiuni relative. „Ochi magici” a trezit în mine această conștiință a conștiinței. Am găsit un nasture negru în parc, și s-au aprins în mine atâtea amintiri…

Mă ridic din amarul zilelor și plutesc în spațiul suprasocial, spațiul mitic al iubirii. Moartea e undeva jos, în întuneric. Dacă adorm puțin, e bine. Apoi mă trezesc în iadul vieții. Numai somnul e bun cu mine. Dacă aș muri, somnul ar fi etern, dar poate n-aș mai visa. Dacă s-ar putea muri cu condiții… Tot citesc mereu despre sinucideri și mă aștept de pe o zi pe alta să-mi întâlnesc numele prin ziare. Aș vrea să mor neștiută de nimeni. Unde se poate muri neștiută? Tare mi se îngreunează sufletul. Trupul nu-l mai simt de mult…

„Trandafiri, mamă, cumpără trandafiri cu dragostea-n ei!…”. Dragostea?! Poate ea este himera după care alergăm toți și se depărtează mereu. Dragostea e mai tare ca moartea și eu știu că este în mine o mare iubire care nu-i trebuie nimănui. Măcar cu atât să trec DINCOLO… Mi se șoptea cândva cu fiori de îndrăgostită că am să rămân mereu o romantică. Asta mi-a dat de gândit. Acum, nu atunci. Poate că e lucrul cel mai greu să știi cum ești tu. Încerc să mă văd dinafară și nu-mi găsesc distanța. Poate privită de departe, semăn cu o cruce de lemn frumoasă, fiindcă viața ei e scurtă (și inutilă). Nu am altă bogăție decât tinerețea, și ea mă încurcă. Dacă aș fi bătrână, m-aș putea gândi temeinic la moarte, așa, trebuie să trăiesc, și deocamdată nu știu cum. M-am aruncat singură în foc și nu sunt nici stoică, cel puțin. Cât de fericită am fost învățând pentru prima dată ce e iubirea! Nevolnică iluzie! Să fi rămas eu neștiutoare, să nu fi cunoscut vreodată ce e aceea dragoste, poate n-aș fi fost atât de chinuită. Salvați-mă voi, ziduri de piatră dintre viață și moarte, căci pe altcineva nu cunosc! Și, Doamne, fă tot ce știi, dar vindecă-mă de amărăciunea căreia tu m-ai condamnat din clipa în care m-ai așezat stavilă între bine și rău. Nu-mi mai da bucurii, dacă trebuie să le plătesc cu lacrimi.

Am trimis o scrisoare unei necunoscute. O văd punându-și degetele la gură, citind. Dacă m-ar fi cunoscut, ar fi plâns. Ce consolator e să știi că pentru tine mai pot curge lacrimi. Lacrimile, prinos al sufletelor bune…

Poate nicăieri ca aici distanța între oameni nu este atât de mare. Distanța între bogați și săraci, între buni și răi, între fericiți și nefericiți. De mult nu mai cred în Rai și Iad, dar viața mea cuprinde ambele noțiuni, și fără îndoială și pe a treia: purgatoriul. Eu sunt numai în purgator, dar nu mai am mult până în Iad. Pășesc pe urmele lui Dante. Păcat că nu mi-am dat seama când am trecut prin Paradis… Și mai pot afirma? Nesăbuința cuvintelor ar trebui pedepsită, pentru a învăța să scutesc sufletele bune de otrava acestor mici și inutile decepții. Dacă vorbele s-ar putea lua înapoi… Și-apoi, nu poți scăpa din ghearele amintirilor negre, decât întâlnind o inimă curată care să te purifice cu focul ei. Dar inimile curate nu mai există, ori se ascund de întunericul în care eu trăiesc. Draga mea rusoaică, îți mai aduci aminte când ai spus că nu e nimic mai trist decât o tristețe pe care n-o mai poți simți? Așa sunt eu acum. Oriunde pun degetul pe mine, e foc. Iartă-mă că nu-ți pot scrie un răspuns înapoi, spre trecutul meu…

Dac-aș fi știut să-i dăruiesc mângâierile cu aceeași adâncime și simplitate cu care le primea, dac-aș fi știut… Și-acum? Ar trebui să-mi păstrez curajul unei iubiri curate. Tăceți, simțuri! Poate teama de a nu înnebuni mă face să gândesc, altfel de ce-aș avea nevoie să-mi sprijin fericirea pe gânduri și imaginație? Dar nu e nimic. A ști să renunți la o femeie înseamnă adeseori s-o câștigi întreagă. Păcat doar că săruturile sunt o hrană care te fac mereu mai flămândă. Și sunt adictive. Of, și tu, inimă putredă de prea mult sânge! Ce gust amărui are moartea când o aștepți, fără să ai curajul ei. Sunt o lașă, și înțeleg că iubirea mea s-a transformat într-un dor de moarte. Da, da! Între mine și o moartă nu este altă deosebire decât frica mea de a muri de propria-mi mână. Altădată aș fi avut tupeul să scriu că mă simt cu o viață mai bătrână și cu o conștiință mai proaspătă. Dac-am putea inversa morala practică a vieții noastre, să ne considerăm cu adevărat vii numai în somn! Ziua să fie noaptea noastră, fiindcă întâmplările zilei sunt din întuneric și din lacrimi… Sunt nopți în care mă rog cerului pentru o clipă în plus de somn. Și e atâta tristețe dimineața, când mă trezesc și nu mai pot dormi, când am încă o zi în față de înfruntat! E atâta așteptare în restul zilei! E atâta încântare când noaptea vine!

Plânsul meu înăbușit, lângă zidul rece al conștiinței… Am iubit, iubesc și nu știu cum e iubirea. E interesant de văzut o femeie în clipa în care i se refuză, brutal, tandrețea. Ochii ei își adună brusc luminile și se îndreaptă spre nu știu ce punct îndepărtat. Această stare sufletească poate forma scuza tuturor trădărilor ei de mai târziu. E destul de credibilă scuza aceasta, rusoaico? Să nu uiți, însă, femeile uită o dată cu iubirea și insultele care li s-au adus cândva și iartă totul, cu o singură condiție: să nu-i știe pe cei ce le-au jignit, fericiți cu alte femei…

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

6 Responses to “Prin lume, niciodată a lumii…”

  1. Vendretta spune:

    Nu mai căuta viața..mereu se furișează printre degete, exact atunci când crezi că ai descoperit-o. Poate că viața trăită e aceea tratată cu nepăsare. Iar dacă nepăsarea e prea mult pentru ființe ca noi, s-o înlocuim măcar cu răbdare, cea care are un termen de valabilitate mai îndelungat decât traseul pământesc.

    • rusoaica spune:

      cred ca viata mi se confunda uneori cu nepasarea…. sau daca nu, macar cu nevinovatia nestiintei… cred ca de aceea am si scris despre Paradisul prin care nu mi-am dar seama cand am trecut…

      • Vendretta spune:

        Am trăit, în mare parte, postarea asta și știu că nu aș putea să-ți șterg dureri sau să-ți ridic aripi, însă nu mai fii atât de tristă…Un Paradis care stă sub semnul îndoielii nu e acela pregătit pentru tine.

        • rusoaica spune:

          Nu sunt trista, ci resemnata.. e o mare diferenta :P
          Paradisul meu nu stiu daca mai exista, si nici daca-l mai vreau. De fapt, momentan, chiar nu stiu nimic din ce mai vreau… Sunt oarecum amorfa ;)

  2. - spune:

    Dăm dovadă de curaj iubind.
    Scriem, eliberându-ne pe noi, de noi!

    • rusoaica spune:

      Cata dreptate ai! chiar iti trebuie curaj, si uite un citat pe care nu mai tin minte unde l-am citit: „a iubi inseamna a oferi cuiva mijloacele de a te distruge complet, si de a spera ca n-o va face”. Cat curaj!

Leave a Reply