Friday, March 29, 2024 01:58

Ciudățenie (partea a treia)

(continuarea părții a doua)

„Dar eu n-am avut curajul să spun că nu-mi amintesc, iar ea juca cu abilitate același joc. Oricum, toată pălăvrăgeala a fost nu numai interesantă, dar și plăcută, calități care nu se reunesc foarte des. Parcă nu ne săturam de trăncănit. Când am cercetat ceasul, era aproape doua noaptea.”

Cunosc și eu foarte bine persoane care m-au făcut și mă fac să uit de timp…

„Nici la plecare, și nici în zilele următoare n-am reușit s-o plasez în memorie. Pe la sfârșitul verii am participat la un simpozion la Sinaia, în localul fostului Cazinou. Multă lume, discuții de circumstanță, luări de cuvânt convenționale.  Am participat cu un sfert din persoana mea. Aproape n-am văzut ce mișca în jurul meu. Și aș fi avut ce să ratez, căci la un moment dat, privirea mi s-a întâlnit cu a jurnalistei care schimba pălăriile ca regina Angliei. De data aceasta însă, și-o lăsase la garderoba. Acum, toate candelabrele de la Palace revărsau peste noi cohorte de kilowați. Într-o secundă, misterul a fost elucidat; jurnalista semăna cu fetița și apoi cu adolescenta păstrată în faldurile imaginarului meu atâta vreme. Așa se explica ușurința cu care am comunicat, plăcerea de a fi împreună când s-a ivit prilejul. Am privit-o pe furiș toată seara și am analizat-o piesă-detașată cu piesă-detașată. Când ziceam că seamănă, când ziceam că nu. De fapt, ce importanță putea să aibă o asemenea identificare. Și identificarea cu cine? Cu o imagine imaginară? Și trecuseră atâta vreme! Ei bine, la sfârșitul acelei săptămâni m-am întâlnit la București cu doctorul din Sinaia și ne-am propus să mâncăm împreună în seara aceea. La întâlnire însă el a a venit cu fata lui care fusese admisă la facultatea de  Medicină din București și își căutau o gazdă. I-am însoțit în vizită la o doamnă care era dispusă s-o găzduiască pe proaspăta medicinistă, urmând ca după aceea să ne facem programul stabilit. Apartamentul doamnei care ne-a primit cu detașată amabilitate degaja acea tihnită atmosferă des întâlnită în casele intelectualilor de altă dată. Mobila veche avea parfumul unei epoci și gustul rafinat al unei clase sociale pe cale de dispariție. Pereții erau tapetați cu picturi de bună calitate. Podele de lemn scârțâind sub tălpi.”

Holbez ochii. Pare tot mai gotică această casă! Of!

„Pe o comodă, lângă o lampă cu abajur franjurat se afla o sculptură, un cap care mi-a atras atenția. M-am apropiat și, de data aceasta am rămas de-a dreptul țintuit. Am rugat-o pe gazdă să-mi permită să aprind lampa cu abajur. Era ea! Fără umbră de îndoială era fetița din visurile copilăriei mele. Lângă sculptură, înfipte în rama oglinzii, câteva fotografii mi-au adus confirmarea. Văzând că le privesc cu atâta interes, doamna mi-a șoptit ”fetița mea!”. Fotografiile aveau niște anișori, una dintre ele reprezenta o adolescentă tolănită pe capota unei mașini. Era fata întâlnită la Denii în pridvorul schitului de pe strada Milcovului! Doamna era lângă umărul meu și, ca și când mi-ar fi urmărit gândurile, a continuat să-mi explice. Ciudate coincidențe! Până și cartierul corespundea.. Ne-am așezat în jurul mesei la o ceașcă de cafea. Eu m-am așezat în așa fel încât să-mi pot continua contemplarea. Doamna a terminat de încheiat acordul cu prietenul meu și fata lui. Eu deja nu mai eram acolo… M-a trezit la realitate soneria. Doamna a venit după câteva clipe spunând din cadrul ușii: ”Fata mea”… Ghicești, bineînțeles: era jurnalista cu multe pălării. Prea multe coincidențe! Am cinat în acea seară cu prietenul meu din Sinaia cu gândul la cele întâmplate după-amiaza, fără să-i pot spune ce mă preocupa. Parcă timpul s-a întors înapoi ca o lovitură bruscă! Iarăși trecutul devenise mai prezent decât prezentul! În zilele și săptămânile viitoare am văzut-o des. Un timp, m-am organizat să pară firesc, apoi n-am mai ținut cont de aparențe și ne întâlneam fără nici un motiv precis. Din plăcere. Cu toate acestea, n-am găsit niciodată prilejul sau curajul să-i povestesc despre istoria-imaginată. Era și greu de explicat așa ceva. De fapt, subiectele nu lipseau, vorbeam despre orice exista pe lume, numai despre noi doi, mai nimic. Parcă nici n-aveam nevoie. Farmecul pe care i-l găseam acum, era farmecul de atunci, din copilărie, păstrat în mine și reflectat prin oglinzi plasate din loc în loc pe linia timpului. Era acum un minunat prilej pot desăvârși, să pot transpune în real ceea ce lungă vreme n-a fost decât un vis. Și totuși…!”

Mie mi s-a pus un nod în gât când am auzit „și totuși”. Parcă intuiam că există și un revers al medaliei la ceva atât de incredibil și de frumos!

„De-a lungul anilor, când acea parte din eul meu se delecta croșetându-și visul, cealaltă parte, ocupată cu realul, n-a stat pe loc. Am crezut pur și simplu, cu stupidă speranță, că timpul va aduce o rezolvare acolo unde eu nu eram în stare s-o găsesc. Dar timpul nu știe decât să se scurgă minut cu minut, zi cu zi, lună cu lună. Mă întâlneam des cu jurnalista cu multe pălării, pe care o cunoscusem în imaginarul copilăriei mele și eram fericit. Dar ceva apăsa pe această fericire, ceva nedefinit, ceva nedeterminat. Știam, simțeam că este neîndeplinirea. Povestea veche, cu toată poezia ei, cu toată șansa unei întâlniri nesperate, merita mai mult. Acel mai mult, eu nu eram în stare să-l înfăptuiesc. Încet, încet, sublimul s-a transformat în obișnuit și viața noastră, a amândurora, a ajuns la un ritm de croazieră comun cu al celorlalți. Și timpul, după îndărătnicul său obicei, trecea. Și iar a mai trecut o bună bucată de vreme… Iar într-o zi, verificând cutia de scrisori, am găsit un plic ce arăta ca o invitație oficială. Cum primeam relativ des asemenea epistole, am băgat-o în buzunar cu gândul s-o citesc la slujbă. Așa am făcut. Era de la jurnalista mea cu pălării. N-o mai văzusem de aproape o lună de zile. Cum trăisem cu ea în vis o viață întreagă, ce mai conta acum o lună? Și iată, cartonașul acestei invitații, pe care era scris deslușit numele meu, era o invitație la căsătoria ei. Nu era nimic anormal. Ce nu-mi convenea? De ce nu-mi convenea? Ceea ce se întâmpla era firesc, era cursul normal al vieții, și n-aveam de ce să fiu supărat, nici trist. Și totuși eram! Mă obseda acel cartonaș și nu-mi puteam muta gândurile aiurea. Mi-am defilat, ca un film, toată istoria, începând cu anii în care n-a fost decât rodul imaginației, apoi întâlnirea cu totul întâmplătoare, și după aceea timpul real. A fost ca un tren pe care l-am așteptat o viață întreagă, și apoi a sosit când nu-l mai așteptam! De la servici m-am dus să mă plimb aiurea pe străzi. Am ajuns acasă a doua zi la prânz. Printre alte scrisori se afla și un pachet de mărimea unei cutii de pantofi. L-am întors pe toate fețele fără să aflu numele expeditorului. L-am lăsat la urmă. Se întunecase de mult și oboseala începuse să-și manifeste prezența. În cele din urmă, am ajuns iar la pachetul fără numele expeditorului. L-am deschis. Era, într-adevăr, o cutie de pantofi plină cu foi de hârtie scrise mărunt, aproape indescifrabil și cu o bizară aliniere. Cunoșteam scrisul. Îl cunoșteam bine, era al jurnalistei… Cutia era aproape plină; puse cap la cap, aproape 250 de pagini. Cea mai lungă și cea mai frumoasă scrisoare care mi-a fost adresată vreodată. Adresată este un fel de a zice, căci aceste rânduri au fost scrise în timp și niciodată expediate. Din lectura lor am determinat niște evenimente, niște etape, le-am situat cumva în timp. Iar începutul acestei istorii se situa.. în anii copilăriei. Am citit acestă epistolă cuvânt cu cuvânt, rând cu rând, pagină cu pagină. Le-am citit și le-am recitit. Când am terminat, dimineața intra deja pe fereastră. Toți credem că micile noastre istorii de viață sunt mai deosebite decât ale altora. Că magnifica noastră ființă e mai specială, mai aparte. În realitate, suntem toți o apă și-un pământ. Iar mi-a venit în minte istoria trenului așteptat și pierdut dintr-o neghiobie. Din aceeași universală neghiobie…”

Dumnezeule!

Șoapte...

comentarii

Tags: , ,

Leave a Reply