„Mereu mi-am imaginat scenarii ipotetice, încercând să văd care ar fi fost viața mea dacă aș fi întâlnit-o în realitate pe fata cu ochelari. Unele erau extrem de simple, extrem de scurte. O întâlneam, îi spuneam verzi și uscate și ea-mi întorcea spatele. Cortina! Sau o întâlneam, îi spuneam că o iubesc încă înainte de a o cunoaște și ea-mi zicea: ”E nebun, săracu’”. Sau nebunia mea ar fi fost acceptată, se încropea o povestioară de dragoste și curând aș fi constatat că are un caracter infect: meschină, frivolă, fără cuvânt, interesată. Dar erau și scenarii romantice în care am fi scris împreună povești minunate, am fi comentat idei și proiecte, filme, povești!”
Eu a mai adăuga mângâierile de degete, îmbrățișările, scufundarea în ochii celeilalte, cititul spate în spate, mersul la spectacole, și o tonă de alte magii!
„Am fi avut și un plod, totdeauna o fată, și am fi plecat împreună peste mări și țări (totdeauna mări și țări calde). Și au fost atâtea momente în care am regretat atât de tare că nu e lângă mine încât pe moment am vrut să-i scriu. De câte ori n-am vrut să-i scriu, când am avut șansa să văd lucruri minunate, să i le descriu și să-i mărturisesc că îmi pare rău că ea nu le poate vedea? Am avut câteva succese în viață (nu foarte multe). De fiecare dată m-a fulgerat regretul că nu-i lângă mine, să se bucure. Aș fi vrut să-mi văd fericirea acelor momente oglindită în ochelarii ei. Aș fi fost și mai mândru de mine. Din ce în ce mai des mă întreb dacă această fantezie nu e de fapt nebunie curată. Când două ființe se întâlnesc și apoi viața-i separă fără voia lor, asemena proiecții își au totuși o bază. Regretul de a nu fi rămas împreună, dorința de reîntoarcere, de reînnodare a trecutului, toate se pot explica.”
Am impresia că interlocutorul meu se justifică în fața mea, că îmi caută înțelegerea și acceptarea. Aș vrea să-i spun că eu niciodată nu judec pe nimeni, din principiu, dar îmi simt limba legată. Măcar privirea mi-a rămas la fel de plină de compasiune, și sper să fi înțeles…
„Aceste ființe pot comunica eventual, pot repara ce au stricat. Dar când una din cele două ființe nici măcar nu există?! E nebunie pură, îți spun! Vroiam să-i scriu! Cui să-i scriu? Pe ce nume? La ce adresă? N-am avut niciodată curajul să mă destăinuiesc unui cunoscut. Mi-a fost frică să nu râdă. Sigur că ar fi râs. Ciudat, totuși, în fața străinilor nu am avut niciodată remușcări ori reticențe. Și nici că mi-a păsat de ce ar fi spus! De ce nu m-aș fi adresat la o adică unui doctor, unui psihiatru? Doctorul nu avea voie să râdă și nici măcar să trăncănească: secretul profesional. N-am făcut-o. Și cred că n-am făcut-o nu numai ca să nu am confirmarea nebuniei scrisă negru pe alb într-o fișă medicală, dar mai cu seamă de altă frică: dacă m-ar fi vindecat?”
Eu sunt pe cale să scap ceașca din mână. Anticipasem teama de a nu fi nebun cu acte în regulă, dar teama de a nu fi vindecat, ei bine, la asta nu m-aș fi gândit niciodată!
„Aha! Deci n-am vrut niciodată să mă vindec. Am trăit admirabil cu această fixație care mă urmărește din copilărie. Foarte bine! E secretul meu, și-l păstrez cu sfințenie. Ce dacă-i nebunie? Face rău la alții? Sunt dispus să-l plimb cu mine toată viața fără nici o împlinire. Dacă, ferească Dumnezeu, unul din scenarii s-ar realiza, cu ce mai rămâneam eu? Fără nimic! Un gol, un hău profund! Rămâneam numai cu realitatea. Ce m-aș fi făcut?! Dar să nu exagerez. Când mi-am împărțit eu-l în două jumătăți n-am vrut nici o clipă să spun că ele sunt egale: că jumătate din zi, sau jumătate din noapte sunt oarecum normal și altă jumătate pe de-a-ntregul nebun. Am vrut doar să spun că atunci când viața reală mă agasează, când mi se pare insipidă sau de-a dreptul insuportabilă, deschid ușa secretă și trec în salonul imaginarului. Acolo are loc un schimb nu atât de persoană, cât de ambianță.”
Dumnezeule, și spune că e nebun, exemplificând cu atâta detaliu și atâta putere de convingere!
„Într-un anume fel, eu sunt același, nu mă debarasez decât de preocupări, de griji, de persoanele care-mi compun cotidianul, și m plasez în ambianța altora, a acelora imaginare. Ele sunt oarecum ideale, plăsmuite de mine , după gusturile mele, și… într-o mare măsură, trebuie s-o recunosc, la dispoziția mea. Sunt sigur că viața într-o astfel de lume plină de năluciri perfecte ar fi ideală, ar fi Paradisul. Iată, ăsta-i cuvântul. Adevăratul sens al Paradisului, așa cum ar trebui să fie conceput. Istoriile cu Adam, cu Eva, cu șarpele și cu coasta sunt nu numai copilărești dar chiar lipsite de sens.”
Eu n-aș fi de acord. Pentru mulți, poate pentru și pentru mine, reprezintă Sensul însuși! De gustibus non est disputandum…
„Am citit nu de mult o istorie bizară despre creația femeii din coasta lui Adam. Teoria susține într-un fel una mult mai veche, aceea anume că Adam, singur pe lume, avea de fapt două personalități (iaca, deci, și Adam…). Două fețe… deux côtes d’Adam. Așadar, când bunul Dumnezeu a hotărât să-i aline singurătatea, și cum zice legenda biblică, creând-o pe Eva din coasta sa, de fapt Dumnezeu n-a zis din coasta (côte) ci côté (cealaltă parte). Astfel, dintr-o ființă unisexuată, androginică, care era Adam, a făcut două, și pe Eva, fiecare cu sexul său. În fine, toată teoria se bazează pe faptul că în franceză côte înseamnă coastă și côté parte. Toată confuzia genezei vine deci de la un banal accent!”
Ei bine, tare mă îndoiesc că Dumnezeu era francofon, dar am promis să nu-l întrerup…
„De altfel, dacă Adam ar fi avut libertatea să aleagă singur, cred că noțiunea de Paradis (care vrea să zică perfecțiune, ideal), ar fi mai aproape de paradisul meu oniric decât de cel din legenda biblică. Să ne imaginăm că Adam, în toată libertatea, și-ar fi confecționat consoarta nu după chipul său, ci după un ideal de perfecțiune imaginat și cizelat de el însuși. Toți – și atunci când n-o recunoaștem – suntem mai mult sau mai puțin conștienți de cusururile noastre. Ei bine, Adam a fost obligat să se multiplice cu toate defectele lui. La feminin, dar defecte. Astfel, dacă primul om ar fi beneficiat de privilegiul de a se multiplica în funcție nu de el ci de idealurile sale, și și-ar fi putut croi consoarta altfel, logic ar fi fost ca această tradiție biologică să fi ajuns până la noi. Cu alte cuvinte, cupluri ideale, fără despărțiri, fără copii lăsați cu un singur părinte, ce mai, o viață idilică! Idilică, dar nedreaptă fiindcă Eva n-ar fi avut nimic de spus. Dacă ea ar fi fost concepută după gustul lui Adam, de ce să nu fi avut și ea dreptul la un Adam pe gustul ei? Ce, ea n-avea coaste? De fapt, istoria a corijat această ipotetică nedreptate. Spre deosebire de epoca bunicilor, când părinții fetei hotărau soarta căsătoriei, astăzi Evele au un cuvânt hotărâtor la alegerea Adamului care le va transporta coșnițele acasă. În fine, să admitem că acest scenariu ar fi fost posibil, ei bine, ne-am fi ales cu o mare, cu o monumentală plictiseală pe planetă. Am fi avut o lume cu neveste ideale. Mult mai bine, așa cum este. Realitatea concepută de hazard și visul croit de fiecare după nebunia lui. Fericit acela care-și poate plăsmui grădina minunată a viselor sale. De fapt, imaginarul pare să fie o umbră a realității. Și totuși, ce luminoasă umbră! Am făcut aceste divagații ca să spun de fapt că imaginarul meu a fost și este o speranță, o fata morgana către care năzuiesc dar la care nu pot ajunge niciodată. Minunat!”
Evit să simt milă față de oameni. Mila jenează. În cazul ăsta, tare mă încearcă acest sentiment. Realizez acum, opus întrebării mele inițiale (de ce n-a renunțat la visul ipotetic și n-a căutat o ființă reală, care să-i aducă fericirea?) că el e iremediabil legat de năluca lui. E parte constituentă, care odată ruptă ar produce hemoragii mult prea masive pentru a putea supraviețui…
„Poporul evreu îl așteaptă pe Mesia. La ei, Mesia este egal cu speranța. Ce vor face când va veni? Adio speranță! Popor înțelept, în veșnică așteptare. Orice speranță împlinită omoară speranța, și speranța se omoară prin sine însăși!”
Speranța se omoară prin sine însăși – cutremurător și interesant concept! Nu m-aș fi gândit niciodată…
„Cu asemenea gânduri, de multă vreme am încetat s-o mai caut pe fata cu părul blond și cu nasul cârn. De fapt, și când o căutam, o făceam ca leneșul din poveste care pleacă să-și caute de lucru spunând ”dă Doamne să nu găsesc!”. Bineînțeles că n-o mai caut și n-o mai aștept demult. Cu timpul a devenit un soi de portret într-un muzeu, muzeu pe care-l vizitez cu plăcere din când în când. Așa au trecut anii… O grămadă de ani! Și ani, mulți ani mai târziu, am fost invitat la celebrarea lansării unui volum de poezii al unei cunoștințe scriitor. Și în diagonală-dreapta față de mine, cu o pălărie clopot pe părul diafan, ghici cine-mi urmărea cu interes mișcările! Cât m-am furnicat, cât m-am agitat! După atâția ani, când căutarea încetase…? Fără pălăria clopot, cercetarea mea s-ar fi putut face mai bine! Dacă ar fi fost un pic mai multă lumină! Și am avut instantaneu aceeași senzație de veche cunoștință pe care n-o mai avusesem de atâția ani! Sentimentul că o cunosc întreagă, că o știu dintotdeauna! Nu știu să-ți spun în cuvinte ce-am simțit, dar am simțit!”
Nu e nevoie, cred că intuiesc ce vrei să exprimi. Și cred că și eu m-am apropiat cândva de simțirea aceasta!…
„Am vorbit de lună și de stele, de parcă ne-am și cunoscut de când lumea. Deci, probabil ne cunoșteam!
(va urma)
Șoapte...
Tags: Adam și Eva, creație, imaginație, iubire, speranță
