Sunt atât de bucuroasă că trăiesc într-o lume unde există ploi, unde vorbesc prin mușcări de buze, unde pot citi file din oamenii înghesuiți între coperți, unde se regretă-n chinuri orice nebunie din care n-am mușcat, unde citesc suflete de oameni scrise în sclipiri de pupilă și-n albeți de dinți! Și mă mai bucur infantil când mă pot plimba pe alei pline de frunze veștede, ninse din pomi deși. Mulți dintre oamenii cu care îmi încrucișez valsul pașilor îmi pot vedea sufletul sfâșiat. Iar eu habar n-am de ce mă privesc trist. Dar nu cu încruntări furioase din sprâncene îmi tratez eu angoasele, o, nu! Eu amestec obsesiv în ceșcuța mea de ceai și desenez linii greșite pe care le urmez apoi cu sfințenie. Vreau priviri de privit și zeci de cești de ceai, vreau sute de pași valsați printre frunzele altor pași veștejiți și, Dumnezeule, vreau ceața ce-mi face fiecare emoție să fiarbă! Din nou, și din nou, și din nou!
Mi-aș creiona dorințele în aburii respirației de pe geam și-aș revedea fiecare pereche de gropițe în obraji săpate de dragul meu. Când mi-aș număra păcatele, pe-acesta l-aș număra de patru ori. Pentru fiecare din ele, cele care acum nu-mi mai zâmbesc. Acum zgârii doar linii șăgalnice prin praf, și-mi găsesc în goliciunea lor atâta compătimire!
Printre perdele înfiorate de adieri, mi-aș dori acum niște brațe neștiute, un umăr necunoscut; n-aș vrea nici compătimire, nici dragoste, aș respinge cuvinte și aș evita priviri. N-as vrea nici măcar înțelegere. Pe umărul acesta m-aș odihni până mi-ar obosi fiecare celulă din corp iar ceasul mi-ar rânji ironic, a păcat. Îmi rezem tâmpla pe-un astfel de neștiut umăr și mă-ncrunt la acele orologiului. Acum observ, mă încrunt destul de des când ma simt bine. Știi tu… când sunt fericită. Aș fi în stare în astfel de momente să îți jur pe zei c-aș învăța să iubesc din nou; dă-mi doar o lume-n care să-mi înec nebunia mai apoi…
Șoapte...
Tags: iubiri veștejite
