Thursday, July 25, 2024 12:18

Ce-ar fi fost dacă…?

E-adevărat că și tu mă iubeai? Pe mine, cea timidă și complexată că e introvertită și urâtă? Credeam că este numai taina mea, ca voi ajunge să îmbătrânesc cu ea.. priveam din urma ta cum treci înfumurată, dorită de persoane mult mai „evoluate” decât mine, și eram sigura că o astfel de zeiță nu-și va coborî privirile de noapte către mine… decât, eventual pentru a-mi râde în nas. Acum, realizez! Odată, când ne-am întâlnit, am petrecut vreo trei secunde dezlipite de lume… am fi putut rămâne împreună, dar era limpede ca nimeni n-ar fi fost de acord. Acum spui că dacă aș fi insistat, ai fi fugit cu mine în lumea largă fără să clipești… Îmi pare rău că n-am făcut așa… Am fost crescută cu darul renunțării…

Una dintre cele mai frumoase amintiri din viața unui om este întotdeauna amintirea unei iubiri care n-a fost să fie…care ar fi putut să se împlinească, dar CEVA a făcut ca ea să rămână așa, într-o singură privire, într-o singură seară. Acum, dacă stai să te gândești, îți dai seama că acea persoană chiar te iubea. Atunci, cum se face că atunci nu ți-ai dat seama? Sau poate îți dai seama că erai îndrăgostită de acea persoană – cum se face că n-ai pus în mișcare ceea ce trebuia să faci atunci? De ce ai ținut toată viața în tine această dramă interioară? Această tăcută dramă interioară. Există pentru fiecare dintre noi ceea ce este numit MINTEA DE PE URMĂ – „ce bine ar fi fost atunci, dacă aveam mintea de acum; acum știu ce trebuia să fac, atunci nu știam”. Pare că în timpul evenimentelor, o persoană are o modificare a conștiinței – când te afli în plină interacțiune, în plin eveniment de viață – CEVA se întâmplă cu mintea ta, și merită să înțelegi, ca să poți face ce trebuie. În minte, conștiința – acel plan cu care noi sesizăm realitatea despre noi și despre ceea ce se află în jur – suferă unele modificări. Ea pare că este îngustată; din punct de vedere cantitativ, câmpul conștiinței se micșorează, și nu mai încap în conștiința ta prea multe detalii, ești cu privirea înainte, ești cu acțiunea direcționată într-un singur sens și nu echilibrezi prea bine situațiile, pentru că nu știi ce trebuie să faci. După ce totul a trecut, poți analiza contextul la rece și îți dai seama că nu așa ar fi trebui să ai atitudinea, ci cu totul altfel. Că trebuia să vorbești, că trebuia să pui mâna, poate că ar fi trebuit să insiști, să privești, sau poate să accepți. Oamenii toți sunt predispuși să reacționeze într-un fel defensiv în fața unor evenimente acute. Când cineva îți declară dragostea, când cineva pune mâna pe tine, te ia în brațe, când cineva îți produce o emoție puternică, ai tendința să te aperi, instinctele tale îți cer să fugi, să taci, să te bâlbâi, să roșești. Toate aceste reacții de care ți-e rușine sunt de fapt în interesul organismului tău, și ar trebui să le accepți. Asta însemnă că primul gest față de amintirile tale care te rușinează este să consideri că sunt ale tale, că TU ești ACEEA, că te mândrești cu tine și că nu ai de ce să îți pară prea rău de ceea ce s-a întâmplat sau de ceea ce nu s-a întâmplat. „Nu m-am prins că și ea ar fi vrut să fie cu mine” e scuza auzită destul de des. Sau, „cred că era încrezut… trecea pe lângă mine, cred că nici nu-i păsa”. Se întâmplă mai apoi ca, după ani de zile, să poarte o discuție cu respectiva persoană și să primească o mărturisire șocantă: „ba da, și eu te plăceam pe tine! Aș fi vrut să fii cu mine! Dar tu nu făceai mare lucru ca să-mi dai de înțeles asta”, sau „credeam că ai să mă părăsești”, sau „știam că te iubește și altcineva”. Când dragostea este considerată rușinoasă, sau crezi că te face vulnerabil, devii discretă. Și nu se observă că iubești. Asta, oricât de mult ai crede că ai lăsat semne pe care și corbii orbi le-ar fi văzut. Alți oameni reușesc să facă ceva. De exemplu, cântă, sau spun în față, sau acționează. Tu taci. De ce?
Tăcerea ta vine și dintr-un motiv foarte serios, destul de răspândit printre oamenii tineri, și anume „dacă mă refuză, ce mă fac?!” Pentru că există cultura greșelii. Încă de mici, în educație, părinții, profesorii își educă infanții pedepsindu-i mai degrabă pentru greșeli; și pentru că li se vorbește destul de mult despre eșec și că ar trebui să evite eșecul, cei tineri sunt cu eșecul în minte. Pun eșecul în fața oricărei încercări, oricărei tentative, inclusiv în fața tentativei de a declara dragostea. De multe ori, fetele sunt mai menajate din acest punct de vedere. Băieții însă sunt puternic marcați de acest punct. Nu li se spune, de exemplu, că ar trebui să insiste până cuceresc o fată. Iar fetele mărturisesc frecvent: „mi-ar fi plăcut să insiste, bineînțeles, ar fi fost un adevărat BĂRBAT pentru mine.”
Cel care este iubit s-ar bucura să afle că îl iubești. Fetelor, insistența le sugerează subconștient convingerea și le dă senzația că este ADEVĂRAT că le iubești. În plus, a insista înseamnă a asigura persoana respectivă de interesul tău. În multe culturi se face uzitată destul de des sintagma „nu, mulțumesc!” – „sunteți sigură?” – „hai, bine, dar numai puțin. Nu trebuia să vă deranjați!” Un refuz inițial din partea unei fete nu implică neapărat că așa și este!
Mai există o problemă a băieților în ceea ce privește mintea de pe urmă. Băiatul e convins că acea fată NU este pentru el. I se pare că e prea frumoasă, i se pare că e dintr-o familie prea bună și are mai mulți bani decât el, i se pare prea fițoasă. I se pare prea deșteaptă. Și atunci, nu îndrăznește. Trec anii. Ajunge el să fie destul de rafinat, ajunge el să își facă o familie bună, să aibă bani, ajunge el să facă fițe, ajunge să descopere că e deștept. Și realizează că ar fi fost super să fi avut acea tipă ca parteneră, numai că, uite, s-a însurat cu o fată modestă, de care nu prea știe cum să scape, pentru că are și doi copii cu ea. Un singur pas rămas până la divorț sau infidelitate. De aceea, dacă simți că vei evolua în viață, dacă ai dorința de a evolua, îndrăznește! Du-te la fetele care ți se par că nu sunt pentru tine, că sunt prea sus. Ceea ce faci le va aduce pe ele un pic mai jos, la tine, le va emoționa și vor fi ale tale.
Cum poți să știi dacă-ți va părea rău? Nu se știe dacă mai târziu o să îți pară rău că ai avut o relație cu cineva și de aceea, probabil, te gândești să eviți. De fapt, nu depind lucrurile de ceea ce urmează să facă celălalt, ci de ceea ce faci tu! Faptele tale trebuie să fie în acord cu valorile tale, cu identitatea ta, și atunci, cu siguranță n-o să-ți pară niciodată rău că ai făcut așa, sau că ai făcut asta. Există băieți și fete, femei și bărbați, care se plac foarte tare dar nu se poate să fie împreună și ei știu că nu vor fi niciodată așa. Fie că celălalt este deja cu altcineva, fie că este de o vârstă foarte diferită, fie că este dintr-un mediu intangibil, pur și simplu trăiesc drama lui Romeo și a Julietei. Toate aceste obstacole din calea iubirii lor vor produce acea situație, și anume: „știu pe cineva care ar fi putut să fie iubirea vieții mele, și nu sunt cu acea persoană!”. Dacă ai ajuns la distanță, în timp, de acel om, ar fi minunat să îți amintești de el sau de ea. Poate te întorci la acea persoană! E un fost coleg; e o fată pe care o plăceai, dar n-ați fost împreună. Este posibil să-ți devină partener durabil, fiindcă reconstrucția acelei iubiri este facilă, se poate face bine, frumos. Vei avea senzația că vă știți de mult și asta vă va relaxa destul de tare, și apoi, dorința aceea de recuperare este destul de puternică pentru a face lucrurile să arate bine.

Dacă oamenii nu ar impune dogme, dacă oamenii ar avea încredere în ei, dacă oamenii ar gândi înainte să acționeze, iubirea n-ar fi complicată. Umanitatea n-ar fi încâlcită. Și pe stradă n-ar fi atâția oameni cu inimă de piatră. Ar avea inimă de inimă.

Șoapte...

comentarii

Tags: , ,

4 Responses to “Ce-ar fi fost dacă…?”

  1. Vendretta spune:

    N-am ajuns cu cititul la zi, însă articolul acesta e făcut parcă pentru mine. Îmi place să cred că nu putem pierde luptele cu adevărat importante din viață. Trebuie să intervină ceva definitoriu, ceva care să ia locul fricilor și să ne ducă acolo unde ne dorim. Dumnezeu? Da, la El căutam salvarea de fiecare dată. Chiar mi-am întins cioturile de aripi spre El, într-o așteptare mută a unei vindecări. Acum m-a uitat și eu nu mai pot să mă rog…
    Poate că ni s-au dat nouă frâiele vieții noastre. Poate că, atunci când cineva mă așteaptă de vreo 5 ori după cursuri fără să-mi spună nimic, ar trebui să spun eu ceva. Poate că îi pasă cu adevărat de pasiunile mele și nu încearcă doar să-mi câștige încrederea. Cum pot să explic roșeața din obraji, strălucirea din privire, ziua în care s-a îmbrăcat complet în negru, deși are doar haine colorate în garderobă, tricoul cu Rock Star, Nirvana în play-list, tristețea datorată faptului că l-am ignorat o dată, inimioarele desenate pe caietul de biochimie, atingerile întâmplătoare, atenția acordată chiar și în ziua examenului…
    Tot ce aud e: nu trebuie să faci tu primul pas, poate că nu e el alesul, dacă cerul vrea, o să fiți împreună, poate se preface, dacă vrea doar sex, vine vacanța, aveți sesiune, te-a uitat deja, oricum n-ar fi mers, ești o proastă, o să apară altul, nu-i corect, la naiba, e așa frumos!
    Scuze, am dat-o în confesiuni pe fundalul postării tale.

    • rusoaica spune:

      Si chiar nu este o problema faptul ca te-ai confesat.. poate ca si asteptam asa ceva.. poate ca si eu m-am confesat prin postarea aceasta..
      Asa cum am mai repetat, nu-mi place sa mi se impuna lucruri si evit sa impun altora. Pot doar sa sugerez subtil. In cazul tau, ar fi pacat sa renunti la a te ruga sau la a crede in CEVA. Ajuta mai mult decat crezi, chiar daca doar la nivel subconstient.
      Nici nu am vreo varsta cu mult mai mare decat a ta, care sa-mi dea dreptul de a oferi sfaturi „de viata”. Experienta mea nu e cu mult mai bogata decat a ta. Insa din ceea ce am adunat eu pana acum, am inteles si invatat ca lumea din jur nu exista. Punct. Ca persoana goth, inveti destul de repede sa ignori lumea exterioara. Inveti sa nu apleci urechea la vorbe din categoria „nu trebuie sa faci tu primul pas, daca se preface?” etc. E viata TA, a ta si numai a ta, si TU trebuie sa traiesti acea viata. Nu ceilalti. Nu lasa pe ceilalti sa-ti traiasca viata in locul tau! Fa ce-ti dicteaza TIE inima, fa ceea ce simti TU ca trebuie si ca vrei, obtine ceea ce doresti TU cu ardoare, oricat de aiurea ar parea in ochii celorlalti.
      Si, sa stii… nu e necesar sa te oferi cu totul, din prima. Sentimental vorbind. Poti face pasi mici, implicandu-te cate putin, pe parcurs. In felul acesta, chiar de vei descoperi ceva eronat, te vei putea retrage fara prea multe batai de cap…
      Nu stiu in ce relatii esti tu mama ta si cat de apropiata esti de ea. Insa, ai incercat sa vorbesti cu ea in mod deschis, sa ii povestesti trairile si nedumeririle tale? Ajuta enorm. In cazul meu a functionat. Si n-as fi putut gasi un sfat mai bun decat cel oferit de ea…

  2. Vendretta spune:

    Toate vocile alea vin din mine, eu îmi stau în cale și-mi pun piedici. Dacă i-aș asculta pe alții, poate că aș fi mai curajoasă. Am prieteni care ar fi în stare să mă împingă de la spate doar pentru a mă determina să fac ceva. Poate că de asta nici n-am parte de ceea ce-mi doresc, pentru că mi-e teamă să acționez. Și așa trece viața pe lângă mine…
    Știu că pot să opresc situația atunci când deviază, însa nu prea am idee cum să o mai încep, e poate prea târziu…Cât despre mama..N-am fost niciodată suficient de apropiate pentru discuții de genul. I-am zis doar că o să o anunț când va fi ceva concret. Am petrecut foarte puțin timp împreună și prea mult la telefon. Uneori, îmi spune că sunt prea ciudată și o să sfârșesc singură, ca mătușa X, alteori că trebuie să mai caut și eu iubirea, nu doar să aștept. Am vazut filmul „White oleander” de 7 ori…

    • rusoaica spune:

      e tare greu atunci cand nu esti impacata si nu cazi de acord cu toate eu-rile tale… am trecut si eu prin asa ceva si nu mi-a fost deloc bine… din pacate, nimeni din afara nu te poate ajuta in astfel de situatii

Leave a Reply