…”Copil ca tine am fost și eu,
Și-mi plăcea să mă joc și mie!”…
Rugată de un prieten acum câteva zile să fac pe dădaca pentru fiica lui de șase ani deoarece el și soția lucrau amândoi, m-am trezit de dimineață, m-am postat în fața oglinzii (cu gândul „eh, și-acum, hai să ne facem rusoaica!”), m-am întărit sufletește pentru ziua ce va urma și-am plecat. Am găsit fata dormind, am aprins computerul și mi-am văzut de treaba mea. Destul să spun că era atâta liniște în casă cât să mă simt singură și să trăiesc impresia că pereții țiuie. Asta a ținut până ce mica mea zgâtie s-a trezit cu gălăgia-n fapt. De felul meu, sunt o ființă cu o doză uriașă de răbdare și calm, iar ca un lucru să înceapă să mă irite, trebuie să atingă cotele paroxismului. După nici 5 minute, televizorul răcnea sub tortura unor desene animate cu monștrii, jucăriile zburau literalmente prin casă, toate păpușile ce știau să „cânte” erau in extaz, pisica se plimba maiestoasă pe un podium imaginar, purtând ultimele creații Barbie, iar dulciurile se aflau în împărăția lor, întinse pe masă, pe jos, prin pat, pe mobilă, etc. Buuuun! Totul o.k., doar ce s-a trezit, trebuie să-și consume energia, zic, hai s-o las să-și facă damblaua.
După patru ore eram sfârșită. Knockout. Epuizată ca o baterie. Aveam impresia că urechile imi sângerează sub asaltul decibelilor „fără număăăăăăr”, iar vocea imi era deja răgușită de-atâta „Andreea, nu mai țopăi în pat! Andreea, nu te mai juca cu apa! Andreea, nu mai țipa! Andreea, lasă trusele de machiaj si parfumurile mamă-tii!”. Într-un final, am reușit să o conving sa mănânce, cu promisiunea ca ne vom plimba până la mine acasă și înapoi. Mare greșeală!
Pentru un drum pe care în mod normal eu îl parcurg în douăzeci de minute, ne-a luat aproximativ trei ore. Toți munții de zăpadă au fost escaladați și în cele din urmă cuceriți, toate derdelușurile lustruite până la cristal, toate crustele de gheață sparte și toate băncile curățate de zăpadă. Începusem să îmi pun deja întrebarea „oare și eu am fost chiar in halul ăsta?!”, când Andreea mi-a trântit o frază care m-a lăsat mască: „Haide, rusoaico, joacă-te și tu, ce ești așa? De ce nu te distrezi? N-ai fost și tu copil? Of, Doamne, nu pot să-i înțeleg pe oamenii mari!”
M-am oprit în loc și mi-am amintit… oare chiar am fost și eu copil? Mai țin minte cum era să fiu copil? Mai trăiește oare copilul din mine? Și mi-a fost rușine… mi-a fost rușine față de mine, față de promisiunile ce mi le faceam singură, că „atunci când voi fi mare, am să-i înțeleg pe copii, și-am să fiu și eu copil, și n-am să-i cert pentru năzbâtii”! Oarecum timidă, am luat-o pe Andreea de mână și ne-am așezat să facem un om de zăpadă. La început, cu trac, furând priviri înspăimântate cu coada ochiului, să văd dacă nu se nimerește cineva să spună „Ia-uite și pe nebuna aia, a dat în mintea copiilor!”… Mai apoi, cu relaxare, când am trecut la categoria de aruncat cu bulgări de zăpadă. Iar in cele din urmă, cu nepăsare si dezinvoltură, când ne-am întins pe jos să facem ingerași în zăpadă. Am ajuns acasă înghețată bocnă, așa cum în copilărie stăteam pe derdeluș până nu-mi mai simțeam mainile și picioarele de ger, doar de dragul jocului. Și-am ajuns cu o bucurie cum n-am mai simțit de când am fost copil, cu bujori în obraji și cu mănușile fleașcă. Nu mai are rost să scriu că până seara, ne-am jucat amândouă cu păpușile, iar Andreei nu-i venea să creadă ce parteneră de joacă și-a găsit. Și-adică, hm! Cum? Nici măcar n-o certam de dezastrul ce-l producea?…
Copilăria mea a fost una fericită, cum poate nu mulți au avut. Copilăria mea a fost lipsită de computer, playstation și Cartoon Network. Copilăria mea a însemnat „afară”, cu droaia de prichindei, făcând tot felul de năzdrăvănii produse de imaginația mea roditoare. Căci trebuie să specific, eu am fost diferită de majoritate de când mă știu, și eu eram „instigatoarea”„ și „geniul din umbră” al tuturor drăcăriilor ce le făceam cu puștimea, iar asta indiferent că mă găseam în fața blocului acasă, în vizită la rude sau la țară la bunici. Nu am avut tot ce mi-am dorit, din punct de vedere financiar, dar am avut dragostea părinților mei ce m-a scăldat ca un șuvoi de raze de soare, și asta a fost de ajuns să-mi facă inima să plesnească de bucurie și sănătate! Am avut și dezavantaje, fiind copil.. Pe primul loc s-a situat intotdeauna timiditatea mea excesivă, de care m-am eliberat abia la pubertate. Apoi, a mai fost nesiguranța față de grupurile străine. Cu asta am rămas până acum. Nu mă simt bine în grupurile de oameni străini, iar ca să îi cunosc, să îi pot trece în categoria cunoscuților, a celor alături de care mă simt în largul meu, urăsc să fac eu primul pas. Iar ca ultim „dezavantaj”, o bunătate aproape prostească, ce mi-a adus mai mult necazuri decât satisfacții. Și cu asta am ramas până acum. Nu regret nimic din copilăria mea. Am fost o rebelă și mi-a plăcut să trăiesc așa cum am vrut eu. N-am avut niciodată „idoli” sau persoane după care să mă ghidez. Nu am copiat niciodată felul de a fi al nimănui. Am fost crescută cu frică de Dumnezeu și cu un nemarginit bun simț (un alt dezavantaj al zilelor noastre!), cu simțul de fair play si cu orice altceva au considerat părinții mei că îmi este necesar să devin OM în adevăratul sens al cuvântului. Nu știu când am ajuns adultă. N-a fost o trecere bruscă, să o pot realiza. Și dacă am fost copilul ideal, realizez cu oripilare că am tot pierdut pe drum din idealurile și atuurile cu care pornisem în viață. Am uitat să mai fiu veșnic veselă, am uitat să fiu plină de energie și de cântec, am uitat să mai înfrunt orice problemă cu zâmbetul pe buze. Copilarie, unde te-am pierdut? Cât mă urăsc pentru dorința mea „vreau să mă fac mare!”, și mă tot întreb, oare am realizat, copilă fiind, că am o singură copilărie, ce nu se mai întoarce? Oare am stors tot ce se putea din copilăria mea? Am trăit-o la intensitate maximă sau aș fi putut cere mai mult? Dacă Dumnezeu a vrut să pedepsească in adevăratul sens al cuvântului păcatul strămoșesc, a făcut-o cu adevărat când ne-a facut muritori și ne-a expus bătrâneții. Nu cunosc în mintea mea regret mai mare ca acela pentru copilărie, când puteam țopăi prin băltoace fără grija că mă voi murdări, ore întregi, fără să obosesc sau să mă plictisesc.
Uneori, sunt tristă, când mă gândesc la subiectul copilărie. De cele mai multe ori, când văd sau aud de copii abuzați, bătuți, vânduți, abandonați. Cei cărora li se fură copilăria. E, în concepția mea, una din cele mai oribile crime. Eu întotdeauna îmi găsesc puterea și izvorul de energie în singurul lucru ce mi le poate oferi necondiționat, inepuizabil și gratuit – copilăria! Și-atunci, cum să răpești cuiva copilăria?! Sau, ce poate fi mai groaznic, să furi unui copil copilăria sau să i-o distrugi alterându-i-o către malefic? Să ne mai intrebăm de ce au existat persoane precum Hitler sau Tomas de Torquemada?
Am vazut cu mulți ani în urmă un film artistic în care se imagina o lume în care nu existau decât copii și totul era facut doar de copii, inclusiv politica și armata (cu părere de rău, nu îmi mai pot aminti numele filmului). Oare cum ar fi fost? Am mai fi fost atât de răi, de reci și străini, de indiferenți și de criminali? Ehh… Aș putea scrie la nesfârșit despre copilărie în general și a mea în particular. Dar ceasul ticăie, timpul trece, mi-am amintit… și îmbatrânesc. Îmi place încă să cred că nu m-am maturizat total. Că mai pot fi copilă. Un suflet de copil intr-un corp adult.
Referință: filmul „Bridge to Terabithia”.
Șoapte...
Tags: copilarie
Mi-a placut foarte mult ,ce sa zic … mi s-a facut pielea de gaina ,pentru ca mi-a adus si mie aminte de copilaria mea,si de iernile din Braila….era frumos..foarte frumos Rusi !
stiu ca era frumos, ccrissa, tocmai de-aia suspin dupa perioada aia… mi-as dori s-o mai intorc o data, parca nu stiu, simt ca as trai-o altfel daca as avea mintea de acum… desi, repet, nu o regret nici pe cea deja traita! ma bucur ca ti-am amintit momente frumoase din viata ta…
cu siguranta..mereu spunem ca daca am fi avut mintea de acum … nu ar mai fi avut farmec..intr-adevar nu am mai fi facut aceleasi greseli stupide..dar hai sa fim sinceri ..au avut farmecul lor..imi aduc aminte de fiecare pozna in parte..si apoi mai „matura” un pic..de fiecare prostie…la care acum rad..si imi amintesc..Doamne..credeam ca din aia nu mai ies..dar cum am intrat..am si iesit..si nu numai eu ,toti :) copilaria are farmecul ei tocmai pentru poznele si prostiile pe care le faceam :)
de acord cu tine, tocmai de-aia spuneam „daca”… si tot de-aia spuneam ca NU imi regret copilaria, indiferent cum a fost ea. Copilaria mea e una de vis si o iubesc cu toata inima mea!
-smiles wide- u go girl !
thanks, sweety! :)
tu esti oricum childish, trup si suflet. Nici fatza nu te tradeaza.. lucky you!
mda, la treizeci o sa inceapa lumea sa-mi spuna si mie ca am douazeci. Uneori e frustrant! :))
Buna, rusoaica :) Ma bucur ca ai avut o copilarie frumoasa! E frumos sa fii copil, sa ai pofta de viata, sa fii vesel! Din pacate noi adultii uitam de acest lucru si nu mai avem chef de nimica… As vrea si eu ca macar pentru o zi sa fiu din nou copil si sa ma distrez, sa fac prostii, sa rad de nu mai pot si sa ma joc toata ziua buna ziua, fara sa-mi pese de nimic. Ar trebui sa faca toti adultii acest lucru macar o data pe luna, sa-si reincarce bateriile, sa-i revina pofta de viata si sa fie bine dispusi. Si daca au copii, cu atat mai bine! Eu am doua nepoate(sunt matusa lor) asa ca nu trebuie doar sa ma hotarasc cand vreau sa fiu copil si gata distractia incepe:))
Bună să-ți fie și ție inima :)
Ai mare dreptate în privința copilăriei, e una din cele două lucruri ce-mi oferă energie inepuizabilă oricând am nevoie. Unul din motivele pentru care încă sunt atât de copilăroasă. Sunt și eu mătușă de ceva anișori și când am ocazia, mai fac pe dădaca pentru niște prieteni buni. Și ce jocuri se iscăăă! :))
Tare mi-aș mai dori o zi din copilăria mea, la propriu. Îmi pare atât de depărtată, și atât de fabuloasă! Tocmai de aceea îmi iscă regrete atât de mari, cum puține lucruri reușesc.. Pare că majoritatea oamenilor s-au obișnuit cu ideea de maturitate, de pierdere definitiva a copilăriei… Eu încă mă zbat, deși știu că lupta e cam pierdută… :)
Bun venit pe blogul meu! Prima vizită pe aici, nu?
Dacă după moarte, mi s-ar da șansa să mă reincarnez, as accepta-o doar să trăiesc mai conștient copilăria. Și poate mi-aș alege niște părinți „hippy” :)))
(Michael Newton, Călătoria sufletelor)
N-aș fi putut spune mai bine!