rusoaica

   A fost o data ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nu s-ar fi povestit! So it begins…
Fie ca ne place sau nu, fie ca recunoastem sau nu, cu totii depindem de cineva anume. Acum ceva zile in urma as fi spus un „nonsens!” urias, sau in cel mai fericit caz un „neinteresant!” despre lucrul acesta. In definitv, traim in lumea vitezei, cine are timp sa stea sa mai mediteze la lucruri metafizice sau filozofice? (sic!)
   Eu cel putin, mai am uneori momente de luciditate dura, de otel, care doare si e rece. Pacat ca nu indeajuns de des pe cat ar trebui, sau as fi vrut. Intamplarea de acum cateva zile a facut sa trezeasca in mine un astfel de sentiment. Si iata-ma oprindu-ma in loc din nebunia vitezei si a neatentiei cotidiene, impresionata de un gest mic, marunt, poate gratuit si fara nici un efort de orice natura din partea persoanei ce l-a oferit. Nu, n-am sa dau nume, si nici macar n-am sa povestesc despre ce anume face obiectul micii mele surprize. E de ajuns sa spun ca m-a lasat cu pupilele dilatate de uimire si cu un gogoloi cat toate zilele in gat de emotie, venind din partea unei persoane cu care n-am avut prea multe in comun pana acum si pe care (spre rusinea mea, in momentul de fata) am tratat-o cu insignifianta. „Total gresit!” pot sa spun acum cu toata certitudinea, deoarece viteza asta nebuneasca in care ne traim vietile are partile ei bune, dar principala ei parte negativa e ca ne lasa orbi. Nu mai avem timp sa vedem gesturi frumoase, nu mai avem timp sa plecam urechea spre cei ce ne apreciaza mai mult sau mai putin fatis. Si asta (ma) doare, in contextul in care vine din partea unei persoane (that would be me) ce considera si are pretentia sa spuna ca e diferita de ceilalti si uraste spiritul de turma!
   Oricine poate a simtit la un moment dat nevoia sa impresioneze intr-un fel sau altul pe o persoana anume, sa ii poata spune „hei, eu chiar exist, m-ai observat?!”, sa ii dovedeasca afectiunea si devotamentul (nu e vorba specific de relatii iubit/iubita), si poate multi au simtit gustul amar al ignorantei sau indiferentei. De asemenea, orgoliul nostru urias, egoist si zgarcit, ne cam sta in gat atunci cand gresim si trebuie sa ne recunoastem „infrangerea” in fata persoanei careia i-am gresit. „Sorry, seems to be the hardest word, after all!”…
   Cam asta e obiectul framantarii mele de ceva zile incoace, am ignorat o persoana ce a facut cam totul sa imi demonstreze amicitia si loialitatea ei, am gresit prin felul cum am tratat-o pana acum si am tot dat-o la o parte din lista celor pe care ii socotesc „prieteni” (oare cati sunt cei care merita cu adevarat acest titlu?).
   M-am tot plafonat de-a lungul timpului sa impresionez si eu pe o persoana sau alta fata de care credeam ca ar fi fost „cool” sa mi-o „trag” de amic/amica. In cele din urma, inteleg… nu sunt prietenii adevarati cei pe care i-ai dori tu, ci cei pe care viata ti-i ofera si ti-i testeaza de-a lungul timpului… in majoritatea cazurilor, cel putin. Si daca ceva nu se merita cu adevarat, atunci ar fi sa insisti sa impresionezi pe cineva ce nu iti intoarce favorul (cu siguranta *NU* vorbesc din proprie experienta *ehm, ehm*).
   So, once again, caut ceea ce am nevoie acolo unde nu trebuie. No big deal, n-a fost nici prima si cu siguranta nici ultima data cand am sa fac asta. Ma simt usurata. Si ma bucur doar de un singur lucru. Uneori, ma opresc din nebunia asta de viata pusa pe „fast forward” si traiesc momente de luciditate de metal, ce doare.
Multumesc acelei „cineva” ce mi-a oferit un lucru mic, dar la care tinea cu toata fiinta. Si imi cer iertare!

Șoapte...

comentarii

Tags: ganduri personale, iertare, prieteni

This entry was posted on duminică, februarie 5th, 2012 at 3:26 pm and is filed under personal thoughts.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.