rusoaica

Din vremuri vechi spre neguri noi, cu greu mi-aduc aminte de-amândoi(…). Atât timp pare să se fi scurs în clepsidra suferinței, grăunte cu grăunte, picătură cu picătură, în acest pahar ce l-aș fi dorit depărtat de la mine, sau măcar să-l fi sorbit împreună. Se mai deschide oricare iubire în chip atât de firesc spre moarte? Mi-a fost frică de iubire. Până m-am obișnuit cu ea. Mi-a fost frică de mine. Până m-am obișnuit cu tine. Mi-a fost frică de moarte. Până s-a obișnuit ea cu mine. Moartea și iubirea – iată o rimă improprie, de prost gust, o rimă falsă! Dar moartea are miros. Iubirea are gust. Moartea are culoare. Iubirea are subiect. Moartea este singurul sfetnic inteligent pe care îl are iubirea. De câte ori o simțeai, așa cum o făceai mereu, când totul mergea prost și când simțeai că ești pe cale să fii anihilată, îți întorceai capul spre moartea ta și o întrebai dacă este așa. Ea îți va fi spus că te înșeli; că nu contează nimic în afară de atingerea ei. Moartea ta îți va fi spus: „Încă nu te-am atins!”. Și câtă ironie în găvanele ei negre! Tu, atât de plină de viață și atât de dulce, ea, atât de înghețată și de amară, iubirea noastră era și una, și alta, fără ca noi să fi știut. Iubirea mea îți va frânge mereu inima, la fel cum moartea ta mi-a frânt-o mereu pe a mea. Cât de fragilă îți pulsa inima în piept, iar eu, naivă, nu am păstrat-o într-un glob de sticlă, păzită strașnic! Pe-atunci, eu eram fericită și ignorantă la fel ca restul copilelor pământului, și iroseam secunde de aur cu dărnicia pe care numai tinerețea și gândul greșit al depărtării de moarte ți-l poate oferi. Acum nu mai irosesc secunde. Dar e prea târziu, mult prea târziu. Secundele nu mai sunt de aur, chiar de fac parte acum dintre cele foarte puține pentru care moartea ține de textul vieții, ca un punct pe „i”. Tu nu mai ești, nu mai ești de tot, deși la început credeam că te-ai ascuns numai, într-un joc de-a baba oarba, sau poate că numai ai adormit. Acum însă, iubirea ta e acolo, iubirea mea e aici, între noi e zidul înalt al morții – pe care sărindu-l, îți frângi sigur gâtul, iar lângă el, am aprins o candelă. Și până am să mă întind lângă tine, și-am să ațipesc un pic numai, cât pentru întreaga veșnicie, am să cânt și am să chem. Am să te chem tot mai șoptit până ce ochii mi se vor împăienjeni de dulceața amintirii zâmbetului tău, și o boare înghețată va adia peste țărâna presărată peste noi. Iubirea noastră va fi acolo, dincolo de moarte, vie, veghind somnul stăpânelor ei. Am să te iau de mână, am să îți mângâi obrajii ce m-au așteptat atât, și-am să mă liniștesc. Am să fiu calmă – moartea nu mă mai sperie de când te-a atins pe tine, știi?, și fericită. Te voi fi regăsit, și am să știu atunci că nu te-am pierdut niciodată, doar m-am rătăcit un pic. Noi suntem mai presus de astfel de nimicuri, nu-i așa?

Șoapte...

comentarii

This entry was posted on joi, februarie 14th, 2013 at 8:43 pm and is filed under gothic, personal thoughts.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.