Thursday, July 25, 2024 13:26

Spune-mi cine sunt, ca să știu unde greșești

Nu m-am gândit niciodată îndeajuns de profund la cât de diferit poate fi universul interior de ceea ce las să se întrevadă în lumea exterioară. Am uneori chiar aroganța de a crede că sunt opacă și nu las să se întrevadă decât ceea ce eu decid. Și m-am simțit destul de ciudat când am întâlnit o persoană extrem de empatică, o persoană care să mă poată citi doar din comportamentul afișat, dar o persoană care să nu fie compatibilă standardelor mele de amiciție. M-am simțit dezgolită și îngenuncheată de o vulnerabilitate nesuferită. Am mai cunoscut și o persoană ce și-a construit empatia către mine și doar către mine prin ani de observație și contopire. Am întâlnit și persoane care după ani de zile petrecuți în aceeași cameră, habar nu aveau despre principiile și necesitățile mele de bază. Prin însăși natura mea, prin însăși ceea ce am ales să fiu, o importantă parte a mea trebuie ferită, trebuie protejată și lăsată pradă privirilor străine doar când am certitudinea anumitor lucruri și gânduri.

Într-o seară de mai a acestui an stăteam la o masă laolaltă cu niște amice și câteva persoane pe care le întâlnisem pentru prima oară. Se impune să precizez că eu nu mă simt în largul meu în grupurile de oameni noi. Îmi este necesar un timp de observat, de tăcut și asimilat informații vitale mie, pentru a începe să mă integrez… sau nu. Și iată, stau la această masă, oarecum rezervată și tăcută și doar privesc pe sub gene interlocutorii, încercând să surprind acele imperceptabile acțiuni ce dezvelesc în mod inconștient o persoană. Întâmplarea a făcut ca o amică să propună, într-un moment în care discuția lâncezea , un joc interesant și cu o anumită tentă de perversiune inocentă. „Ce ar fi dacă fiecare dintre noi ar spune în mod tranșant ceea ce crede despre ceilalți și despre modul cum îi vede din exterior?”.

Mie îmi plac jocurile. Mai ales cele  care presupun o anumită doză de provocare și pericol. Thrills the goth blood inside ;) Nu e nevoie să spun că partea conservatoare a mesei a sărit imediat cu gura. „Nu știu ce să spun”, „Nu sunt interesată”, „Doar eu știu cum sunt cu adevărat, ce rost are?”. Ei au rămas să urmărească de pe margine discuția. Pierderea lor. Inițial, conținutul „interogărilor” a fost destul de slab. Am sesizat totuși că pe măsură ce jocul avansa, tupeul, încrederea în sine și extrovertirea deveneau direct proporționale și exponențial crescătoare cu numărul berilor din program. Până și cei ce inițial refuzaseră participarea râdeau acum zgomotos și „dădeau din ei” despre ceilalți cu dărnicie. Multe regretabile confuzii s-au făcut (generatoare de și mai multe râsete zgomotoase), însă și numărul „descoperirilor” accidentale sau nu n-a fost deloc neglijabil.

Am acordat o deosebită atenție acestui joc dintr-o sete de autocunoaștere genuină, realizând chiar în momentul desfășurării lui că o prea mică importanță are ce crezi tu că lași exteriorului, că o prea mică importanță are exteriorului felul cum crezi tu că ești în interior, că pentru anumite persoane interiorul ar trebui într-o oarecare măsură modelat și după ceea ce crede exteriorul despre ele. De acord, sunt anumite părți interioare despre care e cel mai bine să știi că rămân ferecate și ferite de ochii străini, părți pe care le vrei doar ale tale, sau poate părți de care nu ești chiar mândră, și despre care chiar nu contează părerea celorlalți. Fiecare avem și latura aceasta, oricât am nega. Însă, fără să știm, fără să realizăm, comportamentul nostru este asemeni unei reclame. Încercăm pe cât posibil să oferim celorlalți clipuri de câteva minute – în definitiv, prima impresie din primele minute contează, nu? – în care să punem tot ce credem că avem noi mai bun, încercăm să ne „vindem” cât mai scump și să părem cât mai perfecți.

Sunt persoane cărora chiar nu le pasă despre ceea ce cred cei din jur despre ele. Sunt curente, culturi, mișcări care promovează tocmai acest mod de a fi radical, de a fi dezinteresată de tot ceea ce crede exteriorul. Subcultura goth este chiar și ea una dintre ele. Însă, deși aparțin ei, eu am stilizat puțin această latură. Pentru mine lumea se împarte în mare în trei categorii: familia și cei de care ești legată mai mult sau mai puțin cu  sau fără voia ta, persoana ce o iubești (alături de prietenii cei mai buni – știu că ar putea părea ciudată această asociere, dar NU este, nu în cazul meu, nu în acest context) și restul lumii.

Familia te cunoaște până la un anumit punct al adolescenței în mod necondiționat. Rămâne ție singură să decizi mai apoi cât de bine te pot cunoaște ori ce „reclamă” le servești. În cazul meu, mama îmi este confidenta cea mai apropiată, cea mai bună prietenă, cea care mă cunoaște mai bine decât mine însămi. În definitiv, mama m-a șocat prin câteva elemente ale curentului gotic pe care mi le-a enumerat. Probabil e ușor de realizat că mama nu e gotheriță, iar faptul că știa despre acele elemente se datorează doar faptului că mă cunoaște mult prea bine și știe să folosească Google. La fel, mult prea bine :) . Tata, în schimb… pentru el sunt doar o altă tânără obișnuită, cu ceva pasiuni ciudate (cu care nu este întotdeauna de acord).

Persoana pe care o iubești, alături de prietenii cei mai apropiați, te cunosc, de obicei, cel mai bine. Iubirea și prietenii nu vin „la pachet”, nici „la promoție”. Pe ei îi cauți îndelung și îi alegi după chipul și asemănarea ta. Persoane care să simți că te întregesc. Care știi că te iubesc tocmai pentru ceea ce ești, cărora nu îți este teamă să le oferi „eul” tău cel mai puțin distorsionat. Iar restul? Lumea înconjurătoare? …….

Deoarece în cazul meu sunt câteva subiecte asupra cărora aș sări ca arsă dacă aș ști că sunt expuse exteriorului neprivilegiat, am ascultat cu luare aminte ceea ce grupul a avut de exprimat la adresa modului meu de a fi și de a gândi. Am notat într-un carnețel imaginar toate punctele care m-au interesat.

Motivul pentru care eu evit să mă ofer exteriorului cu totul este, în mare parte, oboseala. În momentul în care aleg să mă expun în întregime, apar întrebări din categoria „dar de ce?!”, „cum este să…?”. Am obosit să răspund iar și iar acelorași întrebări iscate din curiozitate, prostie ori rea voință. Urmând întrebărilor, apare dorința de a ajuta acolo unde nimeni nu și-a întins mâinile spre ajutor, de a schimba „în bine” o persoană ce se simte perfect așa cum este ea. Am obosit să lupt contra persoanelor ce doresc să mă aducă „pe calea cea dreaptă”, persoanelor ce doresc să-mi facă „bine” cu forța și cărora părerea mea personală n-are nici măcar relevanță. În fază terminală, persoanele ce discriminează și aruncă primii piatra, deși sunt pline de păcate. Am obosit să tot lupt contra celor care au impresia că a fi diferită este malefic, că a dori altceva decât majoritatea este un blestem, că a simți altfel este o anomalie. Această categorie, a „războinicilor luminii”, este cea mai numeroasă și epuizantă. Iată și motivul pentru care lumea mea este împărțită în trei, iată și motivul pentru care aleg să nu fiu radicală, să nu expun felul meu de a fi în mod dezinteresat de ceea ce crede exteriorul. Chiar aparținând subculturii gotice. Iată și motivul atenției mele deosebite acordate acelui simplu joc. N-am de gând să schimb nimic în felul meu de a fi, l-am construit cu prea multă sudoare. Doresc numai să știu informațiile pe care „inamicul” le are despre mine. Să știu cum mă percepe. Iar acest mic joc mi-a oferit tocmai ceea ce aveam nevoie! ;)

Șoapte...

comentarii

Tags: ,

4 Responses to “Spune-mi cine sunt, ca să știu unde greșești”

  1. Vendretta spune:

    Chiar mă gândeam zilele astea la imaginea pe care o ofer, în general, lumii. Am vrut să par tipa dură, dezinteresată, care poartă mult negru și nu vrea să fie atinsă. Plânsul meu în public avea oricum darul de a-mi topi falsa armură. De fapt, aș fi vrut să fiu și eu abordată și iubită, însă mi-era teamă să mă las descoperită. Oamenii apropiați, au reușit să mă vadă în profunzime, însă mi-am dat seama că trebuie să schimb și eu ceva. Nu sunt dură, chiar deloc, sunt puternică, ceea ce nu exclude o mare doză de sensibilitate.
    Ca și tine, am și eu răni sau umbre, pe care le păstrez încuiate, cel puțin până voi întâlni persoana care ve rezona cu ele. Oricum, ceea ce oferi, se întoarce mereu, așa că mă străduiesc să fiu luminoasă și să cred continuu că-mi voi împlini visurile.

    • rusoaica spune:

      Pot pune pariu oricând, cu oricine, chiar și cele mai „supărate” persoane au nevoie de cineva anume, iar dacă nu îl au ori nu îl cunosc încă, tânjesc după afecțiune și atenție. Mai există și categoria celorlalți, a celor care odată ce au găsit persoana care să îi întregească, resping orice și pe oricine, își construiesc un balon de săpun în care nimeni și nimic nu mai poate pătrunde. Saaaaau, mai există categoria celor ce tânjesc după ceva/cineva și care din diverse motive (timiditate/teamă/nesiguranță, etc) trec pe lângă tocmai când mai aveau un pas până la a obține ceea ce doreau (iar eu nici nu fac parte din această categorie, lol ;) )
      N-aș putea fi mai de acord cu tine în ceea ce privește circuitul rotund al întregului Univers. Totul, absolut totul revine mai devreme sau mai târziu asupra noastră. Și dacă am posibilitatea de a alege, aleg să fiu de partea a ceea ce este categorisit în mod general sub denumirea de „bine”. Această latură o păstrez asiduu, oricât de greu mi-ar fi, oricât ar părea că primesc înapoi exact opusul. Trebuie să existe un motiv, un scop, pentru absolut orice. Iar dacă mă va trăda, voi fi împăcată. Măcar voi fi crezut, măcar voi fi sperat :)

  2. Vendretta spune:

    Înțelept final.
    Cu toții avem nevoie de cineva alături, însă eu nu mai cred în jumătăți. Cred că pentru a iubi deplin, trebuie să te întregești pe tine însăți; e singurul fel în care poți întâlni oameni compleți, oameni cu care poți dezvolta ceva durabil fără a crea o dependență nocivă. Poate că de asta eșuează unele relații-așteptăm ca alții să ne aducă lucruri ce se află în interiorul nostru.
    De aceea ziceam că mă simt întreagă; îmi doresc, desigur, un om al meu și sunt convinsă că va apărea, însă nu mai am senzația aceea de gol, de pustiu și de neîmplinire. Acum mă simt vie și cu adevărat pregătită pentru dragoste.:D

    • rusoaica spune:

      Nici eu nu știu dacă mă refeream specific la reîntregirea și completarea spirituală. Fie pentru că nu mi se lasă alternativă, fie pentru ca așa am ajuns să cred și să decid eu, fie numai și din pură întâmplare, nu caut „jumătăți perfecte”. În nici un sens. De fapt, nu caut jumătăți de nici un fel. Prefer să fiu surprinsă, to go with the flow. Altfel, aș fi luat-o demult prin lalele :)
      Când scriam de „jumătăți” și de „a te simți întreagă”, mă refeream specific la a avea cui să împărtășești iubire, de a avea pe cineva care să-ți împărtășească iubire. Indiferent dacă acel/acea cineva te întregește spiritual sau nu, indiferent dacă este „jumătate perfectă”. După cum scriam demult, perfecțiunea nu mai există pentru mine. Sau, dacă există, eu n-o caut, n-o doresc. Caut oameni umani, întregi, cu bune și rele, cu eșecuri și bucurii, cu defecte și calități…

Leave a Reply