Într-o țară necunoscută, total la întâmplare aleasă, o să ne plimbăm pașii printr-un oraș de provincie, total întâmplător ales. Și, deasupra unei cești de ceai aburinde, o să așternem povestioara întâmplătoare a unei persoane aleasă total la întâmplare. Poate ar trebui să pictez un cerculeț în colțul din dreapta jos, și să spun că țâncii mai mici de 12 ani n-au ce citi pe aici. Poate că ceea ce am să scriu aici nici nu s-a petrecut aievea… sau poate că da.
Sorbind din ceșcuța mea cu licoare parfumată, îl privesc cum mă urmărește cu ochii deschiși larg și cu nările fremătând, de parcă se decidea dacă să-mi împărtășească ceea ce urma să-mi spună, sau nu. Și spunând brusc: „Aveam 10 ani când mi-am auzit un unchi spunând mamei ”băiatul ăsta e foarte diferit de alți copii”, și am realizat că sunt ciudat în ochii celorlalți. Așa,… ca tine.”
Am înghițit brusc, delicat însă, gura de ceai cu care mă delectam când afirmația-proiectil m-a atins. Și am ascultat mărturisindu-mi aceleași întrebări pe care și eu mi le-am pus cândva, demult:
„Ce vroia să zică ”altfel decât ceilalți copii”? E bine?.. E rău?… Drept să fiu, nici acum n-aș putea răspunde la asemenea întrebări, dar mai cu seamă atunci… Explicația n-a venit niciodată. Și uite așa vorbele acelea m-au urmărit multă vreme.” Oare pe mine nu mă chinuie adesea aceleași și aceleași întrebări? Nuanțate în plus cu întrebări adiționale ca „Ce sunt eu?”, „A cui sunt eu?”, „Ce menire am eu?”.
Uitându-mă în urmă, etapă cu etapă, constat că n-am făcut nici lucruri prea-prea, nici foarte-foarte. Evident, mă refer la lucrurile pe care le putem măsura. Cele care pot aduce foloase, prestigiu sau necazuri notorii. Deci, se întreba băiatul din fața mea, și mă mai întrebam și eu, cu el o dată: ce-i aia să fii diferit de alții?
„Există însă un domeniu, un colț secret de suflet, unde poate că sunt deosebit, deosebit fără judecăți de valoare. Acest domeniu, acest colț de suflet, este imperiul imaginarului. Nu vreau să spun că altora le este străin acest refugiu, că eu sunt singurul care evadez în imaginar preferându-l realității. Cred chiar că toți suntem deosebiți unii de alții tocmai pe aceste meleaguri ale imaginarului”.
Își aprinde o țigară, cu gesturi lente și largi, evitându-mi privirea, deși știe că e urmărit cu pupile flămânde de detalii, deși știe nerăbdarea mea de a auzi continuarea.
„În ce mă privește, poate prea desele și profundele mele evadări ar fi trebuit să mă pună pe gânduri. Ruperea voită de realitate la cel mai mic inconfort, nu poate fi decât o piedică în calea adevăratelor reușite. Când unchiul meu m-a categorisit drept ciudat, aveam cam 10 ani. Nu știu cum s-a întâmplat că majoritatea prietenilor mei erau cel puțin cu doi-trei ani mai mari decât mine. Eu eram acceptat, cu siguranță datorită reputației mele de derbedeu și de bătăuș. În orice gașcă e mereu nevoie de unul care să sară primul la bătaie și care să părăsească ultimul terenul, eventual cu borșul la nas. Așa se face că nu eram un tolerat, acceptat de silă de milă, ci egal cu toți.”
L-am privit mirată. O clipă în urmă tocmai mă gândeam ce fain ar fi dacă toți tinerii ar avea un limbaj atât de cizelat ca al acestuia. Iar acum… n-aș spune că ar părea genul bătăușului…
„Și totuși, exista un capitol unde inferioritatea mea, dacă s-ar fi remarcat, era umilitoare. Spre deosebire de ceilalți din grup, eu n-aveam o iubită! Numai cine nu-și amintește de acea vârstă, nu înțelege cu câtă suferință e pus la încercare orgoliul unui băiat care, spre deosebire de cei din grupul său, n-are o iubită. Toți aveau, și mai ales povesteau. Eu n-aveam ce povesti. Se poate o dramă mai mare? De unde să găsesc eu o iubită, când eu n-aveam decât pantaloni scurți? Ei bine, dacă n-aveam cum s-o găsesc în realitate, atunci am inventat-o. Da, pur și simplu am inventat-o. Cred că aceia au fost primii mei pași serioși în fabulosul imperiu al oniricului. La început nu mi-am dat seama dar cu timpul am realizat că-i un soi de drog. O dată obișnuit cu el, tentația de a te folosi de binefacerile sale devine irezistibilă. De la câte necazuri nu m-au salvat aceste evadări în cursul anilor? Așadar, am început să-mi inventez o iubită și am ”asamblat-o” din piese detașate. Întâi și întâi a fost părul, evident blond și diafan.”
Dacă n-aș fi atât de cucerită de povestire, zău că aș da ochii peste cap. De ce e toată lumea atât de obsedată de părul blond?!
„La păr blond nu puteam alege (ce privilegiu să alegi ce vrei!) decât ochi albaștri. La corp nu putea fi halterofilă, trebuia să fie micuță, firavă, ca un bibelou, opusă băiețismului”
Ei, uite că începem să ne potrivim gusturilor, cu o mică notă de subsol. Eu aș accepta-o chiar și băiețoasă!
„În cele din urmă, nu știu de ce, i-am adăugat și o pereche de ochelari pe nasul cârn. Poate pentru că fetele care poartă de mici ochelari dezvoltă un soi de gingașă timiditate, cu înclinații intelectuale și cu rafinament artistic. Pentru moment nici nu-mi trebuia mai mult. Restul l-am adăugat cu timpul, și după necesități… Fizic însă, aș fi putut-o desena, atât de bine o învățasem. Și o prezentasem atâta prietenilor mei, încât povestind despre ea nu aveam nici o clipă senzația că spun minciuni. Și totuși, ce fericit aș fi fost, dacă aș fi întâlnit-o într-adevăr! Bineînțeles, eram cu ochii în patru după toate blondele slăbuțe și cu ochelari, dar degeaba. Pesemne că o alcătuisem din prea multe bucățele ca să o pot găsi întreagă, gata să mă ia de mână și să spună ”eu sunt!”. Îmi mai lipsea și un nume, așa că i-am spus Camelia, am plasat-o într-un orășel de provincie din Piatra Neamț, ca să pot justifica de ce nu pot să le-o arăt zilnic în carne și oase. În schimb, îi scriam și primeam scrisori de la ea, lectura lor făcând deliciul grupului. Asta a avut darul de a mă pune în fruntea grupului. Iubita mea fiind o ființă ideală, era net superioară celor aievea, ce puteau fi găsite pe orice stradă. Și din punct de vedere spiritual le era superioară celorlalte. din scrisori exulta o grămadă de calități morale și preocupări intelectuale superioare”.
Simt tot mai pregnant impulsul de a scoate telefonul și de a-l înregistra pe interlocutorul meu, pentru a nu pierde nici un cuvânt din relatarea lui , ce m-a vrăjit cu totul. Dar mi-e teamă să nu se sperie sau să se supere. Ar fi o lipsă de respect…
„Deci, din aceste halucinații, s-a născut o creatură perfectă, de care eu însumi m-am îndrăgostit lulea și am transpus-o în cotidian cu lux de amănunte. Ceva mai târziu, când mi-am propus să-mi găsesc o ființă reală, în carne și oase, mi-a fost foarte greu să găsesc ceva care să mă satisfacă cât de cât. Această plăsmuire se comporta de o manieră, dacă nu perfectă, cel puțin perfect pe gustul meu. Se mișca, făcea, zicea,scria exact ce voiam eu. Unde să găsești în viața reală așa ceva? Concurență neloială! Eram mândru de ea…”
Își mai aprinde o țigară.
„Ca tot omul, am întâlnit și eu o sumedenie de fete în viața mea. Unele din ele aveau ceva din fata ideal cu nume de floare, doar câte ceva. Niciodată n-am întâlnit una care să-i semene cu adevărat. De două ori, totuși, am crezut că mi-a ieșit în cale. Prima dată, în curtea unei Biserici de pe strada Milcovului, la ceas de Denie în Săptămâna Mare. Curtea bisericii era plină de lume, iar eu nu eram singur când mi-a ieșit în față. Privirile ni s-au întâlnit câteva clipe lungi. Eu am slobozit parcă cu vinovăție mâna celei cu care mă aflam. Dar ea s-a întorc cu spatele, fără grabă și s-a îndepărtat. După ce m-am dezmeticit, am pornit în căutarea ei, dar se pierduse printre babe și printre lumânări. Ce păcat! A doua oară a fost doar o jalnică imitație a ceea ce am crezut că e.”
Am stat și m-am gândit cât de sfâșietor trebuie că este să cauți mereu o nălucă. Sau să cauți ce-ai avut cândva și n-ai să mai poți avea nicicând..
„Timpul însă m-a eliberat oarecum de această obsesie. De multe ori am spus că dacă timpul mi-o va scoate în cale, aș recunoaște-o dintr-o mie. Dar timpul n-a trecut numai pentru mine, ci și pentru ea. Sau ea a rămas mereu numai o copilă? La Denia de pe Milcovului, era totuși adolescentă. Curios! Și totuși, dacă mă gândesc bine, constat că n-am reușit să înțeleg niciodată pe deplin că viața e viață iar visele sunt vise și, din păcate, cele două lumi se întâlnesc foarte rar, dacă nu niciodată.”
Eu n-aș fi chiar așa de categorică. Uneori visele ni le mai facem și noi. Iar când nu ne legăm visele de cei din jur, avem cele mai mari șanse să se și realizeze… Dar îmi mai amintesc și de Dostoievski, dragul de el, spunând că mai devreme sau mai târziu toți ne realizăm visele, dar dacă realizarea întârzie, ele sunt așa de deformate încât nu le mai recunoaștem. Eu am sperat întotdeauna că la mine nu va fi prea târziu.
Va urma
Șoapte...
Tags: Dostoievski, imaginație, iubire
Poate că, dacă s-ar fi despărțit de idealul blond, ar fi reușit să trăiască adevărata dragoste…
urmeaza partea a doua, dar anticipand, crezi ca odata impregnata mintea obsesiv, din copilarie, cu acea naluca, mai poate scapa de ea?