rusoaica

Iarnă de decembrie 2003. De aproape un an aparțin unei noi comunități. Un internet-caffe (da, încă erau în floare pe atunci!) cu iz de peisaj post-atomic. Cratere prin pardoseală, o toaletă fără bec unde și șobolanilor li s-ar fi făcut greață, calculatoare din Cuaternar. Însă majoritatea oamenilor de acolo sunt micul meu univers, sunt oameni care te prețuiesc și te acceptă așa cum ești tu. Sunt un fel de zeiță în acel internet. În fiecare noapte, când vin să semnez condica de schimbul trei (23:00 – 07:00, epoca long-night-urilor. Iuhh! Câte nopți am pierdut și pe acolo!), intru pe ușă și chipuri se luminează, zâmbete se cuibăresc pe buze, iar eu nu știu cum și cui să mă mai împart, căci sunt chemată din multiple direcții. E cam primul grup din viața mea care nu se uită că am 5 cercei în ureche, un pierce în buză și sunt în doliu mereu. E primul grup care știe ce metale ascult și nu mă huiduie. Asta în condițiile în care jumătate din ei sunt maneliști sau rapperi. Aici mi-am cunoscut o grămadă din prietenii de mai târziu (CcRiSsA – my best sister ever-ever, Clim, Laur, Diana, Oana, Graur, etc, etc, că mai citește câte vreunul, epY, Andrei, Țepoasa, etc etc, pomelnicul e lung), aici mi-am cunoscut prietenii virtuali (unii dintre ei trecuți între timp la categoria face2face), mai cu seama întregul canal de undernet mIRC #tatu, aici mi-am început cariera de expertă în webdesign, programare, editare audio, etc etc. „Aici” a însemnat un loc de multe începuturi pentru mine (ca o paranteză în altă paranteză fie spus, ce sentiment aiurea am când mă mai plimb prin Brăila și îm locul firmei Active Net văd o shaormerie!).
Dar, revenind la subiect și chiar și predicat, iarnă de decembrie 2003. Ceață, furtună, zăpadă și ger, ora 10 noaptea. Străzi pustii, o rusoaică înghețată și grăbită. Cu 50 de metri înainte de sus-descrisul net, în fața unui oficiu poștal, 3 persoane râd în gura mare, cât e strada de lungă. Încă de departe, la apariția mea, râsul încetează și încep șușoteli. Apropiindu-mă, deja mă gândesc că sunt genul care fac mișto de tine doar pentru că ești singură, iar turma e turmă. Îmi îndes capul între umeri, îmi pun ochelarii de cal „vezi numai înainte, nu te uita stânga dreapta-3D”, înghit pastila mea favorită în astfel de situații – fuckitall – și măresc pasul. Când răsuflu ușurată că am scăpat (10 metri până la Poarta Raiului, alias ușa Active Net), mă aud strigată printre hohote de râs isteric: „N-ai cumva un foc, te rog?”. Mda, la inimă, când vă văd. Totuși, acel „te rog”…
Mă îmbățoșez, fie ce-o fi, și cu o extrovertire de zile mari, pornesc către grupul vesel. Mă proptesc în fața lor și încep să mă scotocesc prin buzunare după o brichetă, coborând privirea.
Stop. Aici iau o pauză, să vă țin cocoțați pe vârful punctului culminant și să mai răsuflu și eu din ale aducerilor aminte plăcut sentiment.
Gata? Gata.
Cum am spus, cobor privirea și caut o brichetă. Moment în care una din persoane îmi apucă delicat bărbia în palmă, îmi ridică privirea și îmi aplică un sărut pe buze ușor, natural și pasional ca o zi de primăvară. Îngheț. Mă blochez până la ultima celulă a ființei, până la ultima frântură de ADN. Și mintea mi-a înghețat. Nu știu dacă să îi aplic o pereche de palme pe obraji, slap-slap, sau să îmi încolăcesc brațele în jurul gâtului acelei îndrăznețe ființe. Passed-out rusoaica pentru 5 secunde. Avantaj persoană pupăcioasă, dezavantaj rusoaică buimacă. Pare-se că așa-i în tenis, nu știu, eu nu joc…
Timp oprit, senzori prăjiți. Apoi, încet-încet, încep să percep din nou lumea exterioară, revine sonorul și transmisia video. Grupul nu mai râde, ci bagă un „Oooo!”  ascendent, ca în filmele-comedie cu public pe fundal, atunci când e un moment mai… „așa”. Eu, cu pupilele mărite exagerat, ca la pisici, privesc încă țintă la ochii aflați la 3 centimetri de ai mei. Încă incapabilă să mă mișc. Și atunci, persoana cu pupătoare îndrăzneață mă mângâie ușor pe obraz și rostește: „Ah, cât de dulce ești!”. După care se îndepărtează cu restul grupului.
Am rămas o vreme bună în același loc cu ninsoare, în aceeași poziție buimacă, în aceleași sentimente de nedescris. Să amesteci plăcere, și rușine, și oripilare, să nu știi dacă ți-a plăcut sau te-a dezgustat, să nu înțelegi dacă a fost ceva duios sau bătaie de joc.
De ce am încremenit?! Să fi fost lunga perioadă – de aproape doi ani – trecută de la ultima mea relație, prima relație a vieții mele? Să fi fost nevoia de a simți așa ceva, după luni întregi de auto-oprimare sentimentală și evitare a oricărei apropieri amoroase? Să fi fost îndrăzneala mea de a face lucruri ce altora li se par tabu și peste poate? Să fi fost oare lipsa mea de prejudecăți din perioadele când sunt singură și n-am fidelitatea cui să o calc în picioare? Nici azi nu am aflat…
Dar, când mi se mai cere foc pe stradă, zâmbesc și mă uit țintă în ochii acelei persoane. Sechele. :)

Șoapte...

comentarii

Tags: Active Net, Brăila, iarna, rusoaica, sărut

This entry was posted on sâmbătă, ianuarie 19th, 2013 at 11:50 am and is filed under amintiri. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.