În negru este îmbrăcată,
Cu văl de crep pân-la pământ,
Și tristă și-ngenunchiată
Pe marginea unui mormânt…
Tu, cărui un popor se-nchină
Şi sta ‘naintea ta plecat,
O mult slăvită mea Regină,
‘Naintea cui ai genunchiat?
Tu, care din a Ta ‘nălţime
Supui o lume c-un cuvânt,
Durerea morţii cu cruzime
Plecat-a fruntea-Ţi la pământ…
Şi-n locul mantiei regale
Ţi-a pus un negru văl de doliu,
Şi-asupra bucuriei Tale
Un alb şi trist, etern linţoliu.… [...]
-Domnule, oricine ați fi, salvați-mă! Scăpați-mă de această persoană!
-O persoană atât de minunată?
-Un demon, domnule!… Spuneți că este o ființă minunată… Dimpotrivă, această persoană, pentru dumneavoastră va fi de azi înainte un dușman de temut… Dac-o veți reîntâlni, fugiți… Dacă soarta dumneavoastră vă va aduce vreodată în preajma ei, nu acceptați nimic din ce vă va oferi…
Temeți-vă de paharul de apă pe care vi-l va oferi, de fructul din care va mușca jumătate și vă va oferi cealaltă jumătate, de bijuteria pe care v-ar oferi-o, rugându-vă s-o acceptați!… [...]
La început a fost sfârșitul.
-Ești bine, domnișoară?
-Sunt moartă, domnule!…
M-am plimbat azi prin cimitir, îmi place să mă așez pe un colț de marmură, să citesc numele, datele, să visez în fața medalionului decolorat înfățișând un tânăr soldat căzut pe câmpul de luptă, pe frumoasa Daniela moartă la naștere sau pe copilașul în dantele. … [...]
M-am împiedicat de un șiret, deși eu îl credeam legat bine printr-o prietenie de vreo 10 ani. Dovada vie că există șireți, și există șireturi. Incredibilă viața asta, cum mă surprinde mereu, cum mă ademenește cu câte-o mostră de „cum ar fi fost dacă…”.… [...]
