M-am împiedicat de un șiret, deși eu îl credeam legat bine printr-o prietenie de vreo 10 ani. Dovada vie că există șireți, și există șireturi. Incredibilă viața asta, cum mă surprinde mereu, cum mă ademenește cu câte-o mostră de „cum ar fi fost dacă…”.
Tic-tac. Tic-tac. Trece viața pe lângă mine, precum o noapte luată cu împrumut. M-am așteptat pe mine însămi și n-am venit la întâlnire. N-am să mai aflu acum cum e să-ți trăiești întreaga viață într-o noapte. Cât costă un nou răsărit? Cât costă să știu măcar dacă răsăritul de azi n-a fost ultimul pe care am să-l mai văd?
Dacă m-ai cumpăra o noapte, ce-ai face cu mine? Cu ce m-ai începe? Mi-ai asculta istoria trăirilor înfiorate din piept, ori a zbaterilor de inimă inocentă, dar îmbătrânită înainte de vreme? Mi-ai asculta ruga pentru un nou răsărit? Mi-ai povesti oare câtă speranță există încă și cât pot duce brațele mele cruci cu mult mai grele? Mi-ai termina oare într-o noapte toate lucrurile neterminate într-o viață întreagă, mi-ai oferi lucrurile pe care mi le-am dorit și n-am să mai apuc să le trăiesc?
Cât de mult ai plăti pentru ultima mea noapte? Te-ar lăsa inima oare să mă ții captivă? Ai plăti pentru a-mi deschide ușa coliviei de sub umărul stâng? Mi-ai reda o noapte de libertate?
Credeam până acum că șiretele (alt șiret, nu tot ăla!) stau cuminți sau necuminți, undeva în hol, poate la intrare. Credeam că eu sunt cea care doarme în pat. Însă, se vede bine treaba, n-am plătit pentru întreaga noapte, și m-am trezit buimacă la ceas târziu, afară, la intrare, lângă perechea de pantofi goi și somnoroși. Șireata a dispărut subit, doarme-n pat în locul meu. Are să mă găsească dimineață, când se va trezi și va pleca somnoroasă la birou, la braț cu un pantof. Probabil n-are să mă bage în seamă. Are să calce peste „mi-e tare dor!”, și peste „mi-aș fi dorit atât de mult!” și va lovi în burtă firavul „de ce?!” care va trage anemic de-o mânecă. Să nu-ți faci griji, șireato, să stai tu liniștită, că eu sunt bine acum. Am uitat și de zâmbet și de luminițe în priviri. Mi-e tare teamă că acum n-ai avea întreaga viață îndeajuns să-mi mai cumperi măcar o noapte.
Viața: și totuși, un zâmbet trist. Se pare că, uneori, lucrurile mai sfârșesc și cu un not so happy end. Nu-mi amintesc să fi cerut vreodată o viață ca un carusel: când pe culmi de zeitate, când prin infernuri de Dante. De când am devenit expertă la privitul în gol, îmi tot trec prin minte gânduri stupide. Ce-ar fi dacă aș plânge cu atâta foc, cu tot amarul din mine, până ce aș stinge Infernul? Mi-ar place să trăiesc într-o lume de lacrimi, măcar așa aș pluti mereu la nivelul mării. Dar, lasă… o să vină ea, și ultima noapte… Până una alta, raman cu marea sub furtună din piept.
Zău, așa! Nu-mi ajungeau mie gândurile și-așa cernite despre mutatul înapoi în București, despre căldura sufocantă de afară și nu numai, despre copiii flămânzi ori bolnavi, despre incultura tot mai omniprezentă, despre mini-carismaticele mele furtuni în pahare de suflet. Acum trebuie să mă mai gândesc și ce… șireți să port prin preajmă, la pantofi…
Șoapte...
Tags: decădere, demoni interiori, existență, frânturi de gânduri, ganduri personale, viață
ca de fiecare data , you never dissapoint! foarte subtil…foarte subtil, draga :)
Nu dau cu parul, dragă Crisa..mă știi bine ;)
Mi-e mila de ce-ți face și ție mintea ta, știu prea bine că a mea mă torturează și nu dă semne să bată în retragere..
Alex`andra
E coșmarul creat de mine însămi cel ce mă torturează, și pînă n-am să mă trezesc din el, nu voi face decît să-mi frâng singură aripile.
Îmi pare tare rău să citesc că și tu treci prin aceleași gânduri crude…
[…] Rusoaica draga, te invit sa raspunzi pe blogul tau! […]
Gata, postat! Mulțumeeeeeesc! :)