Wednesday, November 13, 2019 16:52

Tablou

„Unele lucruri sunt iubite pentru că au valoare. Altele au valoare pentru că sunt iubite”.

Aveam 14 sau 15 ani când m-am trezit pusă pentru întâia oară în fața impenetrabilului zid al marilor întrebări. Era o zi ploioasă și întunecoasă, o zi în care fie ți-ai dori să zaci printre așternuturi, cu fereastra deschisă și cu o carte în mână – cititul pe fundalul liniștitor al picurilor de ploaie este un colț de rai!, fie să cutreieri străzi pustii ori păduri ce vuiesc sub vânt și apă. Eu însă trebuia să plec la școală, nesuferită mi-era școala în astfel de zile când ceilalți colegi mă distrăgeau din pacea interioară. Habar nu mai am cum am ajuns pe canapea, în brațele mamei, habar nu mai am ce a determinat-o să-mi povestească anumite lucruri printre mângâieri pe creștet. Poate considera că sunt destul de mare pentru a-și deschide stăvilarul sufletului, poate avea nevoie disperată să lase presiunea să izbucneacă, poate m-a simțit mai sensibilă și mai apropiată în acea zi cu ploaie. Am rămas așa ore întregi ascultând-o, fără să-mi mai pese de nimic. Am uitat și de școală, și de ploaie, de tot. De fapt, poate nici nu vorbea cu mine, poate vorbea cu ea însăși. „Uite, a trecut și viața… Au fost zile bune. Am avut de toate, tot ce mi-am dorit. Dar au trecut. Și-acum…? De ce am trăit?…” Monologul ei începuse pe un glas liniștit, stins, ce mă speriase. Știam că urmează să aflu lucruri triste din viața ei, lucruri ce poate n-ar fi trebuit să le aud vreodată. Și-apoi, mama a tăcut înfrântă. Plângând. Am tăcut și eu.

Până ca această întâmplare să aibă loc, am fost la fel de tăcută, răzvrătită și introvertită față de mama cum eram față de toți ceilalți. Până ca acest monolog să aibă loc, mama era doar mama. Cea căreia îmi era rușine să îi povestesc ce mă frământă, cea care îmi producea rușine și un disconfort stupid când mă lua în brațe. N-am intuit cu mintea mea de copil cât pot răni cuvintele „Lasă-mă, mama, în pace! Ce-ți veni?”, de parcă aș fi vorbit unei străine. N-am intuit nici faptul că acea zi va deveni una din cele mai luminoase zile din viața mea, chiar așa ploioasă cum era ea. A fost ziua când mama mi-a devenit prietenă, înainte de mamă. A fost ziua când am cunoscut-o cu adevărat, ziua când am dorit să mă poată cunoaște cu adevărat.

Ca și în viața mea, probabil că și mama a avut zile când a rămas îngenunchiată, zile de depresie, zile când pui întrebări de nerostit. M-a fascinat cât de repede a putut să revină, cât de repede s-a ridicat de jos gata de luptă, după acea discuție avută cu mine. Ulterior acelei zile, rareori am întâlnit persoane care să se bucure mai mult de viață, care să trăiască mai intens și care să găsească fericire pură în cele mai mici și mai banale lucruri, așa cum a făcut-o mama.

Mesajul ei trist din acea zi ar fi fost cu siguranță uitat dacă nu l-aș fi regăsit într-o scrisoare de adio a cuiva drag, în muzica lui Bach și-n literatura marilor clasici, în reflecțiile unor gânditori…, de fiecare dată răscolind mai adânc în spiritul meu, până a devenit propria mea dramă. La acea vârstă, cea a „marilor decizii”, am trăit al doilea moment al revelației din viața mea. Primul fusese când am descoperit cultura gotică și muzica rock. Ambele au fost de fapt debutul unui proces ce avea să-mi limpezească orizonturile. Iar de atunci viața mea a tot parcurs un traseu rectiliniu, în ciuda eșecurilor, a greșelilor și slăbiciunilor mele. Astăzi, la mulți ani distanță de acea zi, revelația îmi este la fel de vie în suflet și minte, reconfirmată de nenumărate experiențe de viață. Nu mă surprinde să aud de la alți tineri aceleași străvechi frământări. În fond, toți parcurgem același păienjeniș de întrebări, născute dintr-o existență ce progresează spre distrugere și moarte. Luate la un loc, acestea transpun un tablou mai mult decât coerent, clar și optimist. Cine ajunge să îl contemple găsește veșnic mai apoi motive să iubească viața și lumea așa cum este ea. În culorile acestui tablou descoperi că binele și răul își au ambele rostul lor. Descoperi prețul propriei ființe, că ai un loc în această lume, că ești de folos cuiva și că poți ajuta la construirea unui Pământ mai bun. Cu un asemenea tablou, simți că începi să trăiești.

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

3 Responses to “Tablou”

  1. Adela spune:

    „În culorile acestui tablou descoperi că binele și răul își au ambele rostul lor. Descoperi prețul propriei ființe, că ai un loc în această lume, că ești de folos cuiva și că poți ajuta la construirea unui Pământ mai bun. Cu un asemenea tablou, simți că începi să trăiești.”

    SUPERB articolul! Felicitari! De mult timp nu mi s-a mai facut pielea de gaina cand am citit un articol…la tine, pielea de gaina a revenit! :) Citind articolul tau, parca am trait tabloul „desenat” de tine, prin cuvinte. Bravo!

    • rusoaica spune:

      și mie tot de găină mi se face pielea când citesc astfel de comentarii mult prea drăguțe cu ceea ce creez. Îți mulțumesc mult pentru apreciere, și sper să nu fie ultimul articol ce îți va provoca fiori :)

  2. useys_res_ spune:

    Comentariu eliminat de autoare.

Leave a Reply