Tuesday, July 16, 2019 14:32

Capăt de drum

Recunosc, uneori sunt terifiată de moarte. Din motive spirituale ori pur dictate de spiritul de conservare, nici eu nu știu prea sigur. Sigur știu doar că mă gândesc tot mai des la un subiect atât de nepotrivit tinerilor; uneori cu pace, admirație, resemnare și chiar cu un strop de curiozitate (fără nici o intenție suicidală, totuși!), alteori îngrozită, neputincioasă, tristă și revoltată. Mă întreb uneori dacă cei ce-și ridică singuri zilele dau dovadă de curaj sau lașitate. Doi termeni atât de antitetici, puși pe aceeași balanță. Cât de puternică trebuie că este rațiunea și conștientul unei persoane, ambele dezvoltate pe parcursul a câteva decenii de viață, pentru a înfrânge un instinct vechi de miliarde de ani, ce îl au până și cei mai mici gândaci! Cât de intensă hotărârea și stăpânirea de sine pentru a înfrânge ceea ce întreaga ființă comandă. Câtă putere pentru a păși cu adevărat în necunoscut! Sau inconștiență? Lașitate, poate?

Mă tot întreb uneori cum voi muri. Sunt atât de curioasă, mă râcâie atât de tare întrebarea asta: cum voi sfârși eu? Bătrână, oare? Bolnavă? Prostește? Am să conștientizez oare că „gata, asta e ultima mea clipă!”, sau o să mă ia prin surprindere, fără să apuc să gândesc nimic? O să fie scurtă sau lungă și, poate, dureroasă?

Ce voi găsi oare „dincolo”? Există, mai întâi de toate, un „dincolo”? Ar fi trist să nu existe. Într-un Univers vechi de vreo 13 miliarde de ani, ar fi trist să trăiești 50-100 de ani, și atât. Finita la comedia. N-ai mai fost înainte, nici n-ai să mai fii după. În Eternitate, ai trăit un secol. De ajuns. Trist.

Dacă există și altceva, cum arată acest Altceva? E plin de regrete pentru răutățile comise aici, în mai puțin de un veac? Se plătește veșnic pentru nebunia unei clipe? O fi acest Altceva o nouă renaștere, o nouă sută de ani acordată într-un alt ambalaj?

Mi-e dragă și mă oripilează moartea. În același timp. Mi-e dragă pentru că e singurul lucru cert. Mi-e dragă pentru că e misterioasă. Mi-e dragă pentru că ne e comună tuturor, de orice fel am fi. Mă șochează pentru că n-am cunoscut-o, oricât m-aș fi apropiat de ea, cu sau fără voie. Mă întristează pentru că e indiferentă la orice tânguire, regret, lacrimă. Mă sperie pentru că nu anunță.

Mă gândesc uneori: dacă aș muri mâine, aș fi împăcată? Ce ar conta cu adevărat din tot ce am făcut eu până acum? Ce aș regreta că n-am terminat? M-aș simți mai bogată cu o viață trăită, sau aș avea impresia anilor petrecuți inutil? Ar fi un capăt de drum sau o potecă nouă?

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

7 Responses to “Capăt de drum”

  1. Vienela spune:

    Ce subiect greu ai ales pentru o seara senina de vara!
    Mult timp mi-am pus si eu aceste intrebari. Acum inclin sa cred ca se deregleaza ceva in mintea celor ce aleg sa renunte la darul pe care l-au primit.
    Sunt convinsa ca nu exista un tribunal care sa ne judece pentru greselile facute aici. De fapt, sunt aproape convinsa ca nu exista un „dincolo”, ca nu exista continuitate pentru noi. Din acest motiv as vrea sa pot trai fiecare clipa la intensitate maxima.

  2. sava spune:

    Îmi place stilul tău curat și verbul hotărât. Sunt întrebări care, cred eu, e firesc să le gândim uneori. Nu știu dacă curaj, ori lipsă de curaj, ori nebunie, ori o disperare atât de mare încât nu mai doare corpul fizic împinge la suicid. Și nici n-aș vrea să aflu vreodată. Viața ne pune uneori la încercări mai mari ca noi.

    • rusoaica spune:

      Oricât mi-aș munci creierașul, tot nu mă pot pune imaginar într-o situație atât de disperată ori dramatică încât să consider că suicidul e singura soluție.
      Stilul meu cred că e de fapt un amalgam. Scriu trist, scriu vesel, amuzant, delicat, intrigant, după cum îmi vine. Nu scriu plictisit, asta e clar :)

  3. […] Prin blogosferă… rusoaica pune întrebări în legătură cu capătul de drum. […]

Leave a Reply