Se mai fac încă niște regretabile confuzii legate de vârsta mea. Mai sunt încă apelată cu „Spune, copilu’!” prin magazine și lumea încă ridică din sprâncene când îi neg afirmațiile ce se învârt în jurul vârstei de 18 ani. Eu am biologic 28 de ani, și nu ascund acest lucru; e drept, lumea în general și femeile în particular preferă să păstreze tăcerea asupra acestui subiect – evident, din dorința de a păstra tinerețea măcar aparent, tinerețea înseamnă frumusețe – și ce femeie nu-și dorește să fie frumoasă? Trebuie că e cel mai mare coșmar să îmbătrânești și să pierzi din acea frumusețe.
Și mai trebuie că a ți se atribui o vârstă greșită, și de preferat negativă ca număr, este un sentiment flatant.
Eu mă consider fără de vârstă. Oricum, acel număr insipid, incolor și inodor nu mă afectează în nici un fel. „Câți ani ai?”. Depinde. Îți pot răspunde mecanic, cu un număr fără importanță, sau îți pot înșirui o cunună întreagă de răspunsuri, iar ele ar fi cu adevărat vârsta pe care simt că o am.
Am 5 ani când un vis mi se adeverește și țopăi de bucurie, fără să mă încurc în dogme ce țin de etică sau comportament în societate. Uneori mă gândesc că aș avea 10 ani să trăiesc viața fără grija zilei de mâine sau gânduri legate de astfel de probleme. Să mă aflu în îmbrățișarea ei, și toate gândurile, supărările și grijile dispar ca fumul în vânt. Am naivitatea celor 15 ani când mai cred uneori că întreaga lume e bună, că toți îți merită încrederea și că tuturor le pasă cu adevărat de tine. Mereu mă îndrăgostesc și iubesc cu vârsta celor 18 ani inocenți și fără de prejudecăți. Adesea mă simt ca la 20 de ani deoarece fac lucruri doar pentru că simt că am libertatea și voința de a le face. Cred că totul este posibil cu răbdare și autodisciplină, cred că am toate drumurile deschise, cred că nici un obstacol nu mă poate opri când doresc ceva cu adevărat, exact cum credeam la 25 de ani. Recunosc, uneori cred că le știu pe toate, asemeni unui om ajuns la momentul de cotitură al vieții numit 30 de ani. Asta ca să mă pot îndoi de tot ceea ce știu și să realizez că știu cu atât mai puțin cu cât învăț mai mult, ca la 35 ani. Orice răspuns oferit ca ofrandă unei întrebări naște la rândul lui alte zece întrebări… Deși arareori, am 40 de ani în momentele când conștientizez că nu am realizat mare lucru cu viața mea, luând ca punct de referință dorințele copilăriei. Am mereu 50 de ani în preajma copiilor mici, pe care îmi place să îi dădăcesc, să îi învăț și să îi protejez. Cu părere de rău observ cum tot mai des împlinesc 60 de ani, când mă regăsesc singură și mi-aș dori ca toți cei iubiți să-mi fie aproape. Momentan destul de rar, ating și matusalemica vârstă de 70 de ani, ce o conștientizez doar când mi se povestesc întâmplări din viața mea iar eu nu-mi mai amintesc de ele. Și deși cu realismul ce mă caracterizează înțeleg că nu voi atinge biologic această vârstă, am 80 de ani când pot răspunde cu precizie oricărei întrebări sau când pot atinge obiective de neatins până atunci.
Sunt moartă deja când sunt tristă, când plâng, când persoane dragi pleacă din viața mea, când sunt trădată sau jignită, când mi se face rău în mod gratuit, când sufăr din dragoste.
Sunt nemuritoare când sunt iubită, când privesc stelele, când pot face un bine cuiva care are nevoie de mine, când mama mă ia în brațe, când mă rog Divinității.
Hei! Mă mai ascultă careva? Sau v-am pierdut deja pe drum? Să mai înțeleagă cineva ceva din polologhia de mai sus…
Șoapte...
Tags: nemurire, tinerețe fără bătrânețe, vârsta biologică, viață fără de moarte
Ce frumos ai mai scris tu! Exact așa sunt și eu, trăiesc la maxim orice emoție. Dacă e iubire (sau ceva ce-i seamană), sunt total implicată, nu mai văd pe nimeni în jur. Dacă e depresie, atunci mă las pradă ei, zac în pat niște zile, mai compun o poezie, mai ascult Placebo și apoi îmi revin. Probabil ca dacă aș ignora durerea, n-aș mai putea să mă vindec vreodată. De bucurie, ce să mai zic-țopăi ca nebuna, strălucesc, împart gânduri pozitive, fredonez pe stradă. În alte zile, o să-ți înnegresc speranțele cu niște cugetări pe care i le-ai atribui unui om de cel putin 50 de ani.
Mi-au spus-o și alții și o știu și eu-sunt o extremistă și nu-mi plac stările de mijloc, de aparent calm, de stagnare (deși trec prin ele). A trăi înseamnă a te conecta cu ceea ce ți se întămplă, indiferent de încărcătura emoțională a evenimentului.
Am spus eu ca gothicul da unei persoane avantajul de a vedea lumea prin alti ochi, de a o percepe diferit si de a o gusta pe indelete :) Mai sunt momente cand sunt intrebata „de ce iti plac cimitirele? sunt deprimante!”, „cum sa iubesti tristetea? are you insane?”.. insa ei n-au inteles ca orice emotie umana puternica se simte si se gusta pe indelete, ca un vin bun.. Pana si tristetea are frumusetea ei intunecata si apasatoare… As prefera tristetea oricand starii de vid emotional!