Există o singură cale de a câștiga sau a pierde, și nici o stare de mijloc. Până pe duna mea de îmbrățișare sau bocet mai am încă de mărșăluit prin nisip, cu ochii ațintiți spre mirajul meu. Dar prin zbaterea drumului meu am redescoperit o mica părticică din mine și-un paradox: noi, oamenii, suntem o specie ciudată tare. Un paradox – pentru a păstra lângă noi pe cei mai iubiți suntem condamnați să nu le mărturisim exact afecțiunea ce le-o purtăm. Asta dacă îi vrem în continuare lângă noi. Sau dacă dorim să îi aducem lângă noi, în primul rând.
Și-o părticică din mine plină de agitație și îngrijorare și timiditate și încă niște sentimente mai clar înmugurind și îmbobocind în zi ultimă de martie, chinuite tot drumul cu metroul de-o întrebare și-o rugăciune fierbinte către Universul conspirator. Măcar o stea tot trebuie să se fi tulburat pe orbita ei de atâta dorință și zbucium din partea-mi.
Acolo este, și eu contemplu în tăcere și de la depărtare și parcă aș mai contempla, dar timpul e cel stabilit și fac pași mici-mici spre acel univers prea puțin cunoscut și atât de…
N-am avut niciodată ghidul meu personal și nici n-am știut pe deplin cât de plăcut poate fi să asculți povestindu-ți-se cu pasiune despre lucruri care știi că îi sunt dragi, și-ți devin și ție dragi prin empatie, n-am știut pe de-a-ntregul cât de fascinanți sunt ochii priviți pe furiș al celei ce povestește despre lucruri îndrăgite sau amintiri, n-am cunoscut niciodată cât de hipnotizante pot fi acoladele buzelor ce se mișcă vorbind sau cât de electrizantă poate fi o strângere de mână.
Să ai continuu sentimentul de timp scurt și cu atât mai prețios, să știi că se va sfârși, și să dorești din tot spiritul să se oprească, sau măcar să obosească și să se îndure să treacă mai încet, să savurezi fiecare pas și fiece pală de vânt cu miros de parfum, și să savurezi fiecare gest sau cuvânt, să te chinui să le imortalizezi pe retină sau timpan, să le poți avea din nou atunci când vei fi singură în camera ta, cu ochii închiși și multe bătăi de inimă…
Schimb de lucruri făcute sau oferite cu drag, multe zâmbete de încântare și bucurie pentru bucuria oferită, înțeleg acum un pic mai bine ce înseamnă multe lucruri și tare mi-aș dori să pot înțelege și altele pe care emoția sau timiditatea le țin lipite de buze și nu le pot elibera, și pentru prima oară în viață mi-e teamă de ceea ce sunt sau despre cum aș putea părea în ochii altora. Am tot dreptul să fiu neliniștită, când acel „altora” reprezintă o singură și unică, stimată, respectată și adorată.
Asta simt eu în interior cu fiecare puls sau tremur de spirit ce mă scutură din cap până-n picioare și mă face să transpir sau să-mi simt mâinile înghețate, pe rând, asta simt când privesc viața și mi se pare cu mult mai frumoasă decât ieri, mai luminoasă și mai neprețuită. Asta o simt eu la exterior când mă trezesc din amintiri și îmi găsesc un zâmbet mare pe chip, când mă uit brusc în jur și surprind chipurile zâmbind complice ale oamenilor din metrou ce privesc spre mine cu subânțeles și-și feresc privirile când îmi revin din reverie și-mi fixez pupilele prin viața reală din jur.
Îmi plac paradoxurile. Unele dintre ele. Ori, dacă nu, îmi place măcar numai paradoxul meu. Pe care nici nu vreau să-l înțeleg pe moment. Știu doar că acest paradox îmi poate arăta un miraj, o Fată Morgana pe care doar ochii doritori o pot vedea, și știu că odată ajunsă pe acea dună de nisip depărtată o pot găsi acolo, cu brațele întinse spre mine și îmbrățișarea mea, sau mă pot găsi singură în continuare, cu buzele arse de sete și disperarea celei deznădăjduite.
Există o singură cale de a câștiga sau a pierde, și nici o stare de mijloc. Până pe duna mea de îmbrățișare sau bocet mai am încă de mărșăluit prin nisip, cu ochii ațintiți spre mirajul meu.
Șoapte...
Tags: momente magice
