Puține sunt momentele pe care le iubesc și le doresc și le aștept mai mult decât noaptea. E locul meu de tainică tremurare sufletească și delectare de vise și trăiri ascunse. Aparent nesfârșită, câteodată misterioasă și înfricoșătoare și de cele mai multe ori de nepătruns, noaptea a fost de-a lungul timpului acel timp fără de timp în care omul își pierde cu desăvârșire siguranța, conștiința și personalitatea diurnă. Din stăpân al Universului, individul se transformă într-o fragilă entitate, parte a unui tărâm tenebros ce se desfășoară deasupra puterilor lui de cuprindere și înțelegere – un tărâm circumscris fricilor colective și psihozelor ancestrale, unde nimic nu mai este ce păruse a fi. Noaptea poate fi orice, poate fi virtualitatea existenței sau întruparea viselor a ceea ce am fi dorit să fim. Pentru marea majoritate, a pătrunde în noapte înseamnă a reveni la nedeterminarea în care se amestecă monștrii, coșmaruri și gânduri negre. Mie, mai cerești decât stelele mi se par ochii fără margini pe care noaptea i-a deschis în mine. Ei văd mai departe decât palidele oștiri de aștri. Găsesc în noapte ceva inedit – un nou timp pentru creație. Asta deoarece, pentru mine, noaptea este un portal, al regăsirii de sine, al regăsirii arhetipurilor, al regăsirii iubirii. Noaptea este mama gândurilor. Ignoranța este noaptea minții, dar o noapte fără lună și stele. Cei ce se tem de noapte, sunt fie copii, fie ignoranți. Iubesc noaptea aievea, așa cum ți-ai iubi iubita, și-o venerez dezinteresată de orice clinchet de voci ori porniri pătimașe. Universul nu lasă treburi neterminate sau imperfecte, impure. Iubesc Universul, îl iubesc de la astronomia rece și savantă – oh, astronomia! – până la poezia duioasă a geniilor, ce-ți face pielea de găină și simți că-ți vine să plângi. Și tu, pământeana mea iubită, să nu fii geloasă pe iubita mea întru suflet – noaptea. Nici să te temi de ea. Să ne vedem cu bine la capăt de noapte, iubito!
Se poate ca bolta de sus să se spargă,
Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,
Să văd cerul negru că lumile-și cerne
Ca prăzi trecătoare a nopții eterne…
(Mihai Eminescu – Mortua Est).
Noaptea se numara bobocii. Am zis.
Si multe alte lucruri. La fel, am zis. :P
ai tu un dar aparte de a transforma un singur cuvant intr`o postare intreaga de blog, si care sa nu fie nici plicticoasa… brava!
merci (: