Friday, May 27, 2022 02:42

Inimi, copaci și morminte

Fiindcă tot trăim noi în lumea gadgeturilor, ce necesita mai toate baterii, astăzi am sa scriu despre energie. Tare bine ar fi, stau și mă gândesc eu, ca omul să funcționeze pe baterii. Ești obosită? Ia un Duracell. Clanc carcasa, și ești fully charged din nou. N-ai chef de el în seara asta? Mărești amperajul și durerile de cap dispar. Buburuza aia mica oracăie toată noaptea iar tu trebuie sa fii la serviciu a doua zi? Trage o priză lângă tine și devii Superwoman din nou. Ce simplu ar fi!
Numai că noi oamenii nu funcționăm așa. Noi păpăm/mâncăm pentru doi stropi de energie, oricât ar crede unii că mâncatul e doar plăcere. Alții, mai șmecheri, trișează cu energizante/cafea/ceai/țigări/pastile. Alții dooooorm ca niște pui de găină fericiți sub cloșca lor. Și-or mai fi și alte metode, necunoscute sunt căile Domnului.
Eu m-am născut o fire energică. Și alergam, mă cățăram prin pomi și pe clădiri, jucam toate jocurile posibile sau imposibile – mai puțin fotbal, niciodată nu mi-a plăcut – iar alergam, de era ploaie, soare, ger sau vânt, coclaurii erau toți ai mei și săraca mama răgușea până reușea să mă bage în casă, noaptea târziu. Aceași mama ne cam aflase mie și surorii mele slăbiciunea cu aerul liber, și asta era pedeapsa supremă. Preferam bătaie cât pentru zece, jucării confiscate sau livrări de dulciuri sistate, dar nu stat în casă. Când mama spunea că azi nu vom ieși afară, era zi de doliu național, cu chipuri de înmormântare pentru mine și sora mea. Stăteam ore întregi cu năsucul lipit de geam, tristă și invidioasă pe ceilalți copii ce se jucau.
Asta a ținut până la pubertate, când am aflat eu ce minunată e iubirea și câtă energie iți poate oferi cea pe care o îndrăgești. Era simbioza perfectă – eu ofeream ei iar ea-mi oferea mie și ani la rând n-am știut ce-i oboseala. Odată cu trauma inerentă primelor iubiri pierdute, am invățat ce înseamnă oboseala. Cea sufletească, mult mai epuizantă decât surata ei fizică. Și pentru că ulterior acestei prime iubiri norocul meu în ale relațiilor păienjeniș a variat de la 4-5 luni la aproape doi ani, am tot avut perioade de încărcat bateriile sufletului și de descărcat în lungile perioade de singurătate ce mi le-am impus cu fiecare despărțire. Perioade de refacere sufletească, s-ar zice, cu efecte mai mult de alunecat spre depresii și plânset. Ce fac eu acum, la mai bine de un an și jumătate de la ultima relație pierdută, de unde mai am eu energie? Habar nu am nici eu, sincer. Pare că într-adevăr, omul poate duce cruci cu mult mai grele decât și-ar fi putut imagina. Sunt însa trei lucruri ce știu că îmi oferă acea energie atât de necesară. Și deși nu se pot compara cu energia oferită de o relație, îmi sunt de cele mai multe ori suficiente pentru a supraviețui.
Cea mai importantă sursă de lumină și energie pentru mine e inima oamenilor. Nu importă dacă iți lipești palma pe un piept pentru a simți acele vibrații de sentimente și trăiri intense, ori dacă o simți palpitând într-o imbrățișare, piept lângă piept. Inimile oamenilor, ai oamenilor buni, sunt microcentrale nucleare. Pot da oricât, din mai nimic. Și nu se epuizează niciodată. Aproape niciodată.
Copacii. Deși poate suna ciudat, copacii pot oferi toate energiile pământului, picătură cu picătură, prin vasele lor liberiene. Închide ochii și lipește-ți palma de trunchiul unui copac. Ai să simți atunci inima pământului pulsând în palma ta, cu toate picăturile de ploaie, soare și vânt adunate acolo, să-ți electrizeze degetele.
Cimitirele inspiră întotdeauna groază și repulsie. Și eu chiar nu înțeleg de ce. Nu sunt oare acolo toți cei pe care îi iubeai cândva? Nu acolo se găsesc oare cele mai frumoase flori, cele mai cristaline ciripituri de pasarele, cea mai de invidiat tihnă și tăcere? Iți inspiră repulsie că vei ajunge și tu acolo? Zâmbesc, și știi de ce? Repulsia nu te va face cu nimic mai nepotrivit pentru a încăpea în pământ, iar dacă nu poți înfrânge un lucru cum e moartea, împacă-te și împrietenește-te cu ea. Învață să o cunoști, să dansezi cu ea, și n-ai s-o mai găsești atât de terifiantă. Lângă mormintele celor iubiți eu am pace deplină. Îmi rezem capul de crucile lor, închid ochii și le mângâi pământul ce îi apasă, le vorbesc și îi simt aproape. Pe ei nu-i mai mângâie nimeni, afară de vânturi, zapadă și ploi, și e păcat. Stau ore întregi și îi alint, și râd cu ei și ne amintim de momente frumoase trăite împreună.
Îmi pare rău că sunt privată acum de toate trei, când am mai mare nevoie.. Oameni buni nu am prin preajmă, sau nu îi cunosc încă și nu le-am învățat glasul inimilor. Cei dispăruți sunt la sute de kilometri; iar copacii dorm zgribuliți. Las’că vine primăvara.
Până atunci tot mă uit la liniuța roșie a bateriei mele și tresar când mai țiuie câte un „low batery”…

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

Leave a Reply