Friday, March 29, 2024 14:31

Cum să-ți spun că…?

Chiar așa! Cum să-ți spun că mă fascinezi, că mă intrigi, că aș vrea cu ardoare să știu ce ascunzi sub platoșa construită cu atâta trudă? Tu, care îți butonezi nervos telefonul în timp ce sufli în pumni, să-i ocrotești de gerul nemilos, tu, care te uiți la ceas din minut în minut și faci nerăbdătoare ture-ture pe peronul metroului, asemeni unui soldat conștiincios consemnului, tu, care țipi și te joci, și nu bagi de seamă că mănușile tale și ale celorlalți copii au devenit scorțoase sub bulgării care-i frămânți rotunzi și egali… Ție, care mergi încet, cu pași nesiguri, sub povara anilor mulți și-a fricii de sticla înghețată a derdelușurilor de copii..

Sunt fascinată de ei, oamenii ce mărșăluiesc în cadență de termite în fiecare dimineață spre locul de muncă, de ei, oamenii ce-și iau rămas bun pe peronul gării, mai iubitor sau mai ne-iubitor-rece-distant, sau de ei, bibliomanii mijloacelor de transport… Unii citind cancaniade și sandrabrownisme , alții academici, în plină sesiune, alții dezinteresat sau chiar prefăcut, doar pentru că e la modă și e chic să scoți o carte și să o răsfoiești sub privirile celorlalți, alții cu povestea în sine zugrăvită pe chip, și uneori, câte o cărticică de rugăciuni. Multe îți spune despre un om cartea pe care o citește. Sau, dacă citește. Și cum citește…

Sunt fascinată de ritualurile oamenilor, de felul cum se gătesc pentru un examen, scorțoși și oficiali, oameni serioși și de toată isprava, ce mai!, numai buni de gratulat cu notă mare sau cu un job de invidiat; de felul cum se oglindesc în vitrinele magazinelor ori în ușile metroului, și-și netezesc cuminte cu mâna o șuviță de păr mai rebelă, privind repede cu coada ochiului la cei din jur, poate n-au observat cât de nervos a fost vântul; de felul cum se aranjează cu orele pentru o primă întâlnire, cu multe emoții, și degete frânte, și scame smulse în grabă, ori noduri de cravată aranjate, sau poate o eșarfă aruncată neglijent de sexy pe un umăr… Mereu îmi imaginez astfel de oameni cum sunt ei dimineața, în intimitatea casei lor, imediat ce s-au trezit și nu și-au sorbit încă ceștile de cafea, nici nu și-au fumat prima țigară, nici nu s-au repezit în frigider. Cât de adorabili sunt așa, naturali, ciufuliți, somnoroși, cu genele încă încărcate de vise, zgribuliți și încă folosind limbajul nearticulat! Cât de fantastici sunt în pijamaua un pic roasă de atâta drag de purtat, nemachiați, cu părul despletit, fără tar pe obraji și cu fața încă străbătută de cutele pernelor! Cât de minunați, când cască ori se întind neglijent, fără stresul a a se ști sub microscoapele altor oameni!

Și, uneori, recunosc, m-am simțit un pic egoistă, tristă și nostalgică. M-am tot întrebat dacă oare există vreun om pe lumea asta care să mă privească și pe mine cu coada ochiului, care să mă descoasă din priviri, care să își imagineze ce fel sunt și ce viață duc, și ce poveste port în spatele sternului, așa cum fac eu cu ceilalți… Chiar și acum, când am certitudinea existenței unei astfel de persoane, mă mai flatez imaginându-mi că oamenii mă mai citesc cu coada ochiului și mai încearcă să răzbată dincolo de ciudățenia mea.

Off-topic, oamenii ce fac greșeli uriașe, stupide, și uneori fără nici o motivație. Și care pierd alți oameni dragi datorită acelor greșeli. Oameni care își regretă faptele când este prea târziu, care realizează greșeala comisă abia după ce s-au izbit cu capul de pragul de sus, care își asumă vina abia când acest lucru nu mai reprezintă nimic. Oameni ce învață lecții de viață cu prețul prietenilor dragi și a persoanelor ce le admiră. Oameni ce s-ar dori iertați, chiar dacă asta n-ar mai valora nimic. Oameni ce și-ar cere iertare, dacă ar mai avea cui.

Fac parte din oamenii aceștia prostuți. Și cum să-ți spun că mi-aș dori să-mi cer iertare, chiar de acest lucru nu îți mai spune acum nimic?……

Șoapte...

comentarii

Tags: ,

5 Responses to “Cum să-ți spun că…?”

  1. Vendretta spune:

    Înțeleg perfect ce vrei să spui aici. Nu o dată mi-am dorit să fiu martora ritualului de dimineață a unei persoane anume, să-i urmăresc fascinată mișcările, să mi se înmoaie genunchii de drag doar observând cum își alege o haină anume. :) Sper să experimentez și asta, într-o zi, în paralel cu propriul meu ritual.
    Cât despre lucruri nespuse..oh, câte se mai adună de-a lungul anilor și cum ne mai macină. Cât mi-aș dori uneori ca măcar cele de rămas-bun să capete voce…

    • rusoaica spune:

      da, ai dreptate, cu atat cu cat n-am avut si nu voi avea ocazia unui ‘ramas bun’…si nici nu l-as merita. Imi este insa oare indeajunsa pedeapsa pentru ceea ce am gresit?…

      • Vendretta spune:

        Ce pedeapsă mai mare decât durerea ta ai putea cere? Poate că pedeapsa e deja mai mare decât vina.

        • rusoaica spune:

          Vina e aceea de a fi facut un lucru prostesc, de nefacut, de neiertat, si irational… Tocmai de aceea spuneam ca a cere iertare nu si-ar mai avea rostul..

          • Vendretta spune:

            Nu există nimic de neiertat, e nevoie doar de timp pentru a reuși să te împaci cu tine sau cu ceilalți. Cei care ți-au descoperit secretele ascunse sub stern, te vor înțelege până la urmă. Sper să treci și prin aceasta ca o învingătoare!

Leave a Reply