Am privit ieri pe geamul imaginației doi fluturi. M-am convins repede că visez, ciupindu-mă de mână. Îi vedeam aievea, prin pleoapele închise, și mai că aș fi întins mâna să-i ating, prin sticla imaginației. Nu se aseamănă, fluturii mei. Unul vine de departe, de pe câmpuri cu polen dulce, cu soare mângâietor pe fiecare din sutele de ochi, din păduri cu voci fermecate de frunze, de pe zefire cu aromă de libertate. Fluture rebel, liber de când apăruse el pe lume, sau lumea apăruse pentru el, fluture ce-și înmuiase aripile în zeama nopții, numai să fie negre. Și să-și picure bulinuțe roșii pe ele, doar de dragul de a fi diferit, de a fugi din clișeul tiparelor. N-are și n-a avut vreodată un loc al lui. Azi aici, mâine dincolo, și viața e dulce, și lumea e mare, mult prea mare să nu îl ademenească să o descopere. Aseară l-a prins luna pe un fir de iarbă verde. Alaltăieri, parcă, adormise pe-o petală de nu-mă-uita. Și s-a mai întâmplat ca zborul liber să-l cuprindă atât de mult în magie, încât întunericul să-l surprindă, și să confunde trupul unui animal mai mare cu un trunchi de copac prăbușit. Ce-are a face că ceilalți fluturi îl priveau cu ochi mulți și mirați, sau își atingeau antenele, șușotind pe seama lui, pe vârful unui mușuroi de furnici?
Celălalt fluture al visului meu e un fluture cu ochii triști. Trăia într-un borcan de sticlă, un copil rău îl prinsese sub un mănunchi de măturică, și îi ștersese de pe aripi praful magic de zburat. Mai fâlfâia din ele, dar fără un scop anume. Și cât de răutăcioase erau viespile de la cuibul din colțul streșinii, când râdeau de el, așa cum era, captiv. Se făcuse dintr-un fluture alb într-unul vișiniu, peste noapte. De spaimă rea și tristețe. Îi lipseau ceilalți fluturi, îi lipsea să fâlfâie din aripioare. Ah, cât ar fi vrut să simtă vântul! Înainte, era atât de liber! Acum mai era liber doar în universul imaginar ce și-l construise, în care evada când simțea nevoia, și unde fluturii n-aveau nevoie de aripi și-și exprimau sentimentele prin cuvinte făurite și învăluite de povești. Așa a făcut și dimineața asta. Îi plăcea să se trezească dis-de-dimineață, doar să privească răsăritul soarelui și să fâlfâie ușor din aripioarele înfiorate de plăcere. Să lase razele să îl cuprindă, și să închidă toți ochișorii. Și să viseze… să viseze…
Azi, visarea i-a fost curmată de o umbră. Cu ochii încă închiși, s-a gândit că poate și soarele picase captiv nopții, sau poate că nici el nu mai dorea să-l mângâie cu razele sale. Inima lui de fluture a prins a bate repede-repede. Cu teamă, a deschis ochii. Nu vedea el prea bine prin sticla borcanului, și nici poleiala de raze nu îl ajutau prea mult. Parcă…?
Nu, a fost doar o părere, desigur! Ce să caute un alt fluture pe masa unui copil atât de rău? Aici, aripile rupte ale multor fluturi umpleau Tartarul acestui copil. Ce să caute un fluture viu aici?
Dar…? Da! E un fluture! Un fluture adevărat! Sau poate i se părea? O fi fiind Fluturele Morții, cu aripile acelea negre, pătate cu roșu sângeriu? Da, da! El e! Și, uite, vine, vine, vine! Dacă ar fi existat un colț în acel borcan, fluturele vișiniu s-ar fi pitit acolo. Unde să se ascundă de fluturele negru ce își zburătăcește aripile spre el?
Și-adică, până la urmă, ce? Decât așa viață, mai bine…! A închis ochii și a așteptat resemnat. Ar fi așteptat lama ascuțită, sau orice alt instrument de tortură fluturescă, însă de nici o culoare n-ar fi crezut că va simți acea mângâiere pe aripi. De nici o culoare, zău așa, nici de pe cele de pe aripile lui șterse! Oare așa o fi moartea unui fluture? Ca o mângâiere plăcută pe aripi? Sau o fi fiind deja mort, în raiul fluturesc?
Deschise încet ochii. Vedea steluțe roșietice și negre plutind în jurul lui ca o pulbere din cea mai fină, ce i se așeza cernită pe aripi. Ningea oare? Dar, nu! Dacă ar fi fot ninsoare, ar fi fost iarnă, iar el ar fi fost înghețat de mult. Și zăpada nu e roșie. Nici neagră!
Ridică ochii încet. Fluturele cel negru ședea pe marginea borcanului, frecându-și aripile cu picioarele dinapoi, lăsând să picure într-un vârtej de fantasme praf magic de zburat… Chiar o fi adevărat? Oare chiar aripile îi sunt atinse de bagheta fermecată? Își încercă aripile, ca o mirare în vânt. Zbura! De necrezut, zbura! S-a ridicat lăsând în urmă locul său de tortură și dădu repede ocol camerei! Ar fi zburat până ar fi căzut epuizat, doar de dorul de a simți iar zborul. Își aminti însă de fluturele negru. Se apropie timid de el, cel căruia îi datora libertatea sa. S-au privit, și-au încrucișat antenele firave și-ntr-o clipă s-au ridicat în văzduh. Rotocoale, piruete, tornade, tot felul de giumbușlucuri. Două puncte mici, în zarea imaginației mele.
Îi simt liberi și captivi. Cum poate fi cineva liber și captiv în același timp? Sunt liberă de lumea mea, și sunt captivă în această poveste. Sunt liberă de răul celorlalți și captivă în binele imaginației mele. Sunt liberă de umbre, și captivă în lumină.
Șoapte...
Tags: dragoste, fericire, fluturi, mesaj pentru mine
