După ce alaltăieri am avut parte de abuzul autorităților române (să ne trăiască Poliția – urmează o postare și pe această temă!), după ce am avut o zi de coșmar la cel de-al doilea job, cu oameni mai mult sau mai puțin retarzi, sau poate doar din încrengătura „fac pe prostul, că-mi merge bine”, după ce o noapte întreagă am stat să îndrept greșeala de o clipă a unui ignorant, am răsuflat ușurată când soarele a răsărit și m-am grăbit spre stația de tramvai, cu gândul la confortul patului ce mă chema la somn. Dar planul de acasă… pardon, de la serviciu, nu se prea potrivește cu cel de pe drum. Întâmplare azi dimineață în tramvaiul 27. Bulevardul Theodor Pallady, ora 06:30, aglomerație, lume care pleacă spre locurile de muncă. După o noapte de odihnă, presupun. Unei doamne însărcinate i s-a făcut rău și (cum se găsește întotdeauna) o femeie impacientată și cu gura mare a început să strige la oamenii care stăteau pe scaune să cedeze careva locul doamnei în cauză. I s-a adresat direct unei domnișoare, pe care o vom numi, sugestiv, Fițoasa, care stătea pe scaun și asculta liniștită muzică, privind cu o mutră sictirită pe geam. Fata a catadicsit după câteva secunde să-și dea jos căștile din urechi și să întrebe, vădit deranjată de tupeul cuiva care să o aducă în stare să întrerupă bunătate de piesă muzicală, „Poooftim?”. La care Impacientata a țipat “Dați-i domnișoară locul, pentru Dumnezeu, nu vedeți că i-e rău?!”. Da’ cum nu?? Fițoasa i-a răspuns „Dar de ce nu-i spuneți unui domn sa cedeze locul? M-ați găsit pe mine!”. “Atunci să se dea la o parte un bărbat! Domnule, nu vedeți că nu se mai poate ține pe picioare femeia?!?” a venit strigătul, în timp ce doamna gravidă într-adevăr mai avea puțin și leșina. Eu n-aveam ce loc să cedez, eu nu stau jos în mijloacele de transport în comun decât dacă sunt aproape goale sau dacă sunt extrem de obosită, iar asta tocmai pe motiv de bătrâni, copii sau doamne. Însărcinate sau nu. “Dar de unde să știu eu, doamnă?! Scrie undeva ca i-e rău?” a întrebat fără să se miște și bărbatul vizat, care stătea pe scaun la geam. La rândul lui, un domn (presupun, după costumație: pantaloni, sacou negru, cămașă albă, cravată roșie). Prin urmare, tot o femeie de la margine a eliberat locul, iar doamna gravidă și palidă a putut să stea jos, într-un sfârșit… De jur împrejur, toți ochii ațintiți pe ea. Din motiv de subiect CanCan. Nimeni care să întrebe dacă o poate ajuta cu ceva, nimeni care să se ofere să sune o salvare, ceva.
Am avut trei situații în care lumea să aibă nevoie de ajutorul meu pe stradă. Mi s-a întâmplat și să descopăr în persoana domnului întins pe jos ce părea că are nevoie de ajutor un bețiv, și să-mi iau chiar o porție de înjurături pentru intenția mea de a ajuta, mi s-a întâmplat și să asist o tânără cu fractură de tibie până la venirea ambulanței, cu ceva ani în urmă, la gimnastică..
Însă am încercat să ajut atunci când am considerat că pot face ceva pentru cineva aflat în nevoie. Mi s-a părut ceva firesc. N-am putut sta deoparte.
Nu pare a mai fi cazul printre românii contemporani. Ne-am pierdut și ospitalitatea proverbială, și căldura, și apropierea oamenilor necunoscuți pe stradă, și picătura de umanitate ce o aveam. Mărșăluim cu pași mari spre occidentul și America lor dragă, unde lumea nu plânge la înmormântări pentru că nu se cuvine, unde nu te uiți la cel picat pe stradă, pentru că nu îl cunoști, unde zâmbești și săruți în vânt obrajii cunoștințelor pentru că așa cere eticheta. Cu toate că le bârfești peste jumătate de oră.
După această întâmplare, tramvaiul s-a potolit, iar eu am coborât cât de repede am putut, la prima stație. Fiindcă n-am mai putut suporta atâta omenie și bun-simț.
rusoaica
prin ochii mei…
Thursday, April 25, 2024 14:08
Cu alte cuvinte…
