Friday, March 29, 2024 13:03

„Strada Cristinei”

Sunt puține lucrurile care reușesc să mă mai impresioneze cu adevărat în ultima vreme. Mă refer la ACEL gen de a impresiona, cel care te cutremură cu totul din străfundurile ființei, cel care îți lasă mâna la buze și lacrimi în colțul ochilor și un refuz mental – NU, NU poate fi așa, nu are cum să fie așa! – greu de acceptat și de asimilat. Din vestita împărăție de lucruri stupide a Facebook-ului, îmi mai apar uneori lucruri care să merite menționate. Astăzi am citit un articol ce m-a marcat fizic. ACEST articol. Atenționez cititorii mai sensibili asupra limbajului licențios, asupra violenței, durității și cruzimii faptelor prezentate, etc. Sunt elemente de care și eu mă feresc în mod normal, dar acest articol nu este pentru „modul normal”, schimbarea cât de mică a faptelor prezentate ar altera realitatea așa cum este ea, iar subiectul este de o gravitate suficient de mare pentru a sări peste eventualele obstacole morale. Tot referitor la acest subiect, recomand vizualizarea integrală a acestui videoclip:

Subiectul nu-mi este necunoscut, am luat contact cu „aurolacii” Bucureștiului de mulți ani, într-un mod destul de neplăcut. Am încercat să îi ajut atunci când am putut, dar, recunosc destul de rușinată, în general am încercat să mă țin departe de ei. Asta pentru că-mi inspiră teamă. Pentru că nu îi cunosc, pentru că știu că pot fi foarte violenți, pentru că știu că uneori sunt atât de drogați sau disperați încât chiar nu sunt responsabili pentru ceea ce fac. Pentru că umblă mai mereu în grupuri, iar asta sporește șansele de a se găsi câte un/o individ/ă care să instige la diverse… acțiuni neplăcute.

Același subiect devine însă cu atât mai traumatizant cu cât realizez că eu chiar cunosc o parte din protagoniști. Pe Ana și Mihai, după cum am aflat că îi cheamă din acest video. Mi-au rămas pentru prima dată în minte într-un sfârșit de iarnă, era frig și umezeală, ei erau îmbrăcați subțire, și totuși păreau să nu dea doi bani pe acest lucru, stăteau pe vine și fumau și aveau părul ciufulit. I-am revăzut jucându-se, îmbrățișându-se și râzând fericiți în metroul Pipera-Berceni. Pe Ana am revăzut-o ultima dată plângând și înjurând de mama focului un taximetrist de la Gara de Nord ce o plesnise.

M-am emoționat și întristat recunoscându-i în acest video. Unele momente au fost atât de crude încât mi-aș fi dorit să fi fost o ignorantă ce nu vrea să vadă, nu vrea să audă și să înțeleagă, și mi-aș fi dorit să fiu asemeni restului de oameni ce trec nepăsători pe lângă ei, spunându-și în gând un „Așa e viața. Nedreaptă!” drept justificare, ori „Oricum sunt iremediabil pierduți” pentru amăgirea unei conștiințe nemiloase. Mi-aș fi dorit să nu am conștiință, să nu simt acele lovituri ca și cum mi-ar fi fost aplicate mie, să nu simt în suflet disperarea din acei ochi de copil! Dar…

Într-un fel sau altul, acest articol împreună cu video-ul aferent mi-au schimbat o fărâmă de inimă. N-am să mai pot trece pe lângă ei fără să nu încerc să aduc un zâmbet cât de mic în locul expresiei de vid. N-am să-i pot ajuta pe toți, nici n-am să pot face prea multe. Dar oricât de puțin voi putea, voi încerca să fiu acolo pentru ei. Pentru că ei sunt oameni cărora PUȚIN le este TOTUL.

Șoapte...

comentarii

Tags: , , ,

Leave a Reply