Mi-amintesc nostalgică cum alți ani, ceva mai mulți trecuți de atunci, arătau atât de diferit de ceea ce îmi colectează acum pupilele când privesc roată de jur-împrejurul meu. Ăsta e sigur semn de îngrijorare, și cu siguranță semn de cocârjare – numai doamnele trecute de niște ani și tinzând spre ramolire încep să aibă astfel de idei – când începi să-ți spui constant „ehei, pe vremea mea nu era așa…!”. Dar pentru că altă ieșire chiar nu întrezăresc fără a mă împiedica de mai-sus-scrisa sintagmă, îmi asum mai-sus-enumeratele și deloc-măgulitoarele atribute menționate. Revenind pe cărarea mărginită de LALELE (cine știe, cunoaște), spuneam că mai acum ceva ani, la această dată a anului, febra colindelor era la stadiul de epidemie, ba, ce spune eu?! pandemie în toată regula, n-ai fi crezut ochilor densitatea de colindători pe metru pătrat.. Începea timid, pe la început de decembrie, cu homeleși mititei și bruneței (NU discriminez, relax!) prin tramvaie, cântând ceea ce urma să devină rapid și incontestabil hit-ul iernii: „Tristă este căprioara” sau „Steaua sus răsare”, deși steaua mai avea de răsărit vreo trei săptămâni înainte de data oficială notată în calendar. Totul o ținea așa zile în șir, și eu simțeam bucurie văzându-i. Pentru că era primul semn că iarna a început, că sărbătorile sunt aproape și că oamenii vor deveni OAMENI pentru câteva zile. Eu, copilă fiind, mă bucuram cu tot sufletul să-i văd, și mă rugam cu puppy-eyes de părinți să îmi dea mărunțiș pe care să li-l pot împărți. Eram și mai fericită când în zilele ce urmau începea și pentru noi, ceilalți copii „cu 7 ani de acasă” epopeea colindatului. Căci noi n-aveam voie de la părinți să mergem mai devreme în astfel de drumeții. Să nu-i facem de râs. Nici Frodo & Co. nu cred că au avut parte de călătorii asemeni celor ce le făceam noi în cele câteva zile de colindat. Ca niște mici Magellani, ne puneam fără frică pe explorat cartierul propriu, uneori chiar și pe cele învecinate, când dorința de expansiune a propriului imperiu devenea stringentă. Căci, știind durata scurtă de timp ce o aveam la dispoziție, și ținând inconștient cont de numărul covârșitor de necredincioși cărora trebuia să le împărtășim urările și spiritul creștinătății înseși, făceam (fie-mi scuzată expresia total ne-creștină) pe dracu’-n patru să ne extindem într-un Blitzkrieg cât mai fulgerător (sic!) în patru zări. Imperii se ridicau din zorii istoriei de câteva zile și cădeau acoperite de glorie și uitare la fel de repede, iar noi, așa mici cum eram, cunoșteam strategia militară în toate amănuntele. Totul începea cu regulamentele militare. Adică, repetatul colindelor. Cine ar fi ținut minte un an de zile toate acele strofe?? Și când ne simțeam pregătite, Înaltul Consiliu de Război al blocului se întrunea, se încheiau alianțe și izbucneau rivalități, iar când totul era pus la punct, ne împrăștiam ca potârnichile în patru zări, mărșăluind neîntrerupt și fără oboseală. Nu știu cum se făcea că în anii în care am avut posibilitatea de a colinda, eu primeam comanda unui grup de trei persoane, însumând: una bucată surioară mai mică de care trebuia să am grijă ca de ochii din cap, o fetiță încă și mai mică – Mioara, și un băiețel cu ceva deficiențe mentale (de care mi se făcea mereu milă și-l luam mereu în grupul meu) – Săndel. Eu, fiind cea mai mare a grupului, decideam pe unde vom mărșălui și până unde trebuia să extindem flamura Stelei (Steaua fiind făcută din scârțăitoare și benzi de casetofon, și sclipici, și mărgele de sticlă, și beteală, și ce mai aveam omul strălucitor prin casă, și – NEAPĂRAT – o iconiță cu Fecioara și Pruncul în mijloc). Plecam de acasă nemâncați, căci știam că pe drum vom avea festin de nuci, mere, covrigi, portocale, ciocolată, biscuiți etc. Când Înaltul Comandament termina repartizarea echipelor de colindători pe acel an și a conducătorilor acestora, respectivele căpetenii se adunau roată, dădeau cu banul ca Pronia Cerească să decidă cine va avea parte de propriul bloc (unde, fiind cunoscuți de vecini, se primeau cei mai mulți bani), iar când și acest aspect era pus la punct, trupele se aliniau, comandanții preluau comanda și grupulețele plecau neînfricate spre ‘cele zări.
Ne ofticam tare pe cei ce nu deschideau ușa. Și mai tare ne ofticam pe cei ce se uitau pe vizor și nu deschideau, prefăcându-se că nu-s acasă. Cel mai tare ne ofticam pe cei ce deschideau ușa și ne luau la șuturi pentru dorința noastră de colindat, ba unii ne mai luau și pios și creștinește la goană pe scări, amenințând cu toată milostenia din dotare cu pumnul și rostind niște sudalme pline de har. Nu era un comandant adevărat cel ce nu-și conducea trupa de cel puțin două ori pe la aceleași uși. Oamenii trebuiesc vestiți de mai multe ori de Nașterea Domnului, nu cumva să uite careva! Nu erau supuși adevărați cei ce nu își însoțeau comandanții prin cele mai îndepărtate cotloane ale cartierului, care nu îndurau foamea, gerul sau oboseala până noaptea târziu, până ce mănușile și fularele nu deveneau niște bucăți țepene de zăpadă și gheață, până ce picioarele nu se mai simțeau prin cizmulițe. Și mergeam, și colindam, și tot colindam (uuuh, ce etimologie!) zi de iarnă până-n seară, râzând fericiți și mulțumiți.
În fiecare zi, eu, care eram cea mai mare și aveam cea mai ridicată cotă de încredere când venea vorba de corectitudinea calculelor matematice, eram „casa”. Casieria. Visteria imperiului. Adunam banii și aveam dificila sarcină de a îi împărți seara în mod egal, în condițiile în care încă nu asistasem la primele lecții de aritmetică. Și nu de puține ori a trebuit să-mi apăr supușii cu prețul părului ciufulit, a zgârieturilor și a mușcăturilor, căci pe atunci mai existau și lotrii, copii mai mari ca noi, care pândeau la drumul mare și așteptau să prade grupuri mai infante. Cumva, fiind cu mult mai băiețoasă pe vremea aia, ieșeam din toate greutățile și reușeam să supraviețuim, ba chiar să ieșim și cu onoarea imperiului nepătată ori visteria neprădată.
Acasă, aveam cutiuța mea de pantofi în care îmi păstram comoara. Habar nu aveam ce să fac cu banii la acea vârstă, însă aveam sentimentul de mulțumire când vedeam fișicurile de monede ce se înălțau mai ceva ca-n peștera lui Ali-Baba. Și toată magia venea din epopeea în sine, nu din rezultatul financiar ori gastronomic (totuși, acest din urmă punct e discutabil…)
În zilele de astăzi mă uit și nu văd grupuri de colindători. Nu aud colindători! Îi aștept aproape cu ușa deschisă, iar ei nu vin și n-au să vină… Am să cânt eu, nostalgică, am să privesc fulgii de nea pe fereastră și-am să murmur tristă de-a dreptul, măcar în amintirea unor vremuri glorioase, nu de mult apuse:
„Steaua sus răsare, ca o Taină mare……”
Șoapte...
Tags: colinde, Crăciun, iarna, sărbători de iarnă, Steaua sus răsare
