Friday, March 29, 2024 12:30

La ofertă

Mi-am amintit o întâmplare petrecută acum ceva ani. Nu sunt genul de clientă mofturoasă. Nici nu stau să umblu toată piața ca să cumpăr cartofii cei mai ieftini sau cei mai rotunzi, rozi, cu fundiță sau mai știu eu cum. Nici măcar nu negociez prețul, cum am văzut pe alții. Dacă mă gândesc eu bine, clientul român se împarte în două mari ramuri: clientul cu gura mare și veșnic oțărât, nemulțumit, care consideră că lumea i se învârte la degetul mic și toate i se cuvin, și clientul din a cărei categorie fac și eu parte (detestând-o oarecum pe prima), umil și prins mereu în teama de a nu supăra vânzătorul, cuminte în băncuța lui, care are mereu senzația că i se face o onoare atunci când e servit. Când eram puștoaică, credeam că ține de bun simț să fii mereu politicoasă cu oricine, să nu fii un fel de Războinica Luminii sau Grumpy Cat, să nu-ți aduci frustrările de la serviciu acasă și de acasă la supermarket. Curând am observat însă că în societatea româno/rusească, dacă ești un client ușor de mulțumit, cam ești luat de fraier și, în ultimă instanță, fără „dar” și „poate”, păcălit. N-aș putea fi niciodată, nici când aș avea perfectă dreptate, clienta furioasă, ce își cere agresiv drepturile, cu ghearele scoase. Pe măsură ce înaintez în vârstă și mă maturizez (a se citi „ies din adolescență” :p ), îmi dau seama că mă schimb, că timpul meu e tot mai prețios și mă trezesc tot mai des dând mărunt din buze și făcând comentarii acide la coadă la ghișeu sau părăsind o cafenea dacă nu mi se aduce nici un meniu după zece minute de așteptare. Cu mintea mea rusească, gândesc că umilința ni se trage din comunism – de acolo ne-am obișnuit să primim puțin și prost, cu eforturi titanice. Dar…

Revenind la subiectul acestei postări, acum ceva ani ochisem într-un supermarket o cameră foto profesională la ofertă. Departamentul avea numai angajați foarte tineri, care în mod sigur habar nu aveau ce e ăla comunism, dar cărora li se injectase, în capitalism, educația de a zâmbi, să fie enervanți de amabili și să se comporte cu clienții în mod robotizat, standardizat. Cu serie și număr. Așadar, în democrație, toți suntem tratați în mod identic și egal, fără nici o discriminare.

În timp ce o fată roșcată îmi prezenta oferta pentru care venisem, din cealaltă parte a raionului se auzeau răcnete cumplite venite din partea unui client nemulțumit. Roșcata încremenise, deși la ea nu țipa nimeni, dar presupun că se simțea cumva amenințată indirect. „Cum adică, sa nu urlu?! Sunt client, dacă am chef să urlu, am dreptul!” Acum îmi vine în minte reclama cu „Sunt cetățean european și am drepturi!”. Individul scandalagiu avea vreo 40 de ani, și spumega și se agita și tropăia în fața unei fete mărunțele ce abia se abținea să nu izbucnească în plâns. N-am aflat motivul pentru care bărbatul făcuse criza de nervi. Cert este că explozia se declanșase când angajata îi spusese cu fermitate democratică „Vă rog să nu țipați la mine!”. N-am putut să nu observ șușotelile celorlalte tinere angajate, ce îl priveau înmărmurite pe client: „Ce are ăsta, fată?”, „Ei, și tu, ce are? Nu vezi că e țicnit?”. Exclamație însoțită de un gest sugestiv făcut cu degetul la frunte. „Cheam-o imediat pe șefa ta! Să vină șefa de magazin!” – a continuat să răcnească clientul, în pragul apoplexiei. După un timp, a apărut și șefa de raion, care a încercat să aplaneze conflictul pe cale amiabilă. Ce m-a șocat a fost faptul că angajații s-au întors instantaneu la treburile lor, uitând pe loc incidentul, de parcă și-ar fi pus vată în urechi. Își dăduseră restart.

„Nu vreți să vedeți și alte camere foto pe care le avem pe stoc? La același preț…”, a continuat brusc roșcata din fața mea, amabilă, volubilă și zâmbitoare, de parcă cineva ar fi apăsat brusc pe butonul „play”. Da, desigur, vreau să le văd. Dispare o clipă și se întoarce cu o cameră mult mai bună decât cea prezentată în ofertă, însă cu o mică zgârietură pe display. „Ce înseamnă pe stoc?” întreb deodată, ușor suspicioasă. Fata tace o clipă, ușor încurcată. „Adică aparate foto care au fost expuse pe stand o perioadă. Și camera care o vedeți acum va fi vândută la un moment dat la o ofertă!”. Considerând că fac cel puțin afacerea secolului, mă bucur, și în sinea mea scot limba și-mi frec satisfăcută lăbuțele. Îmi face o fotografie a magazinului, îmi arată cum funcționează, în mare, plătesc și ne zâmbim, mulțumită fiecare de modul cum a decurs „colaborarea” noastră. Iau camera și o întind în viteza melcului turbat spre casă, nerăbdătoare să fac poze și întrebându-mă de ce naiba or fi existând clienți furioși într-o societate de consum perfectă.

Ajung acasă și încep să butonez camera cu satisfacția omului realizat în viață. M-am amuzat când am dat peste o poză din aprilie: roșcata și colegele de raion. M-am amuzat iar – uite o fotografie drăguță cu doi copii la locul de joacă, ce drăguț! Apoi am devenit ușor îngrijorată când am continuat să inspectez memoria internă și am dat peste poze din februarie, apoi de la Revelion, de la o aniversare… Și m-am panicat de-a dreptul când am găsit poze de vara trecută, la mare, cu tot felul de burtoși păroși și plini de lanțuri și ghiuluri, dansând cu berile în mână în jurul grătarului pe cine știe ce spurcăciune de manea. Și sfârâia micul, neneee!!!… Toate acestea se întâmplau, desigur, în magazin, în timp ce camera era „pe stoc”, iar clienții făceau probe cu ea.

N-am continuat cu privitul pozelor, m-ar fi șocat prea tare să ajung și la fotografiile din categoria „homemade porn”. În schimb, mă întorc la fata roșcată, încercând să îmi țin nervii în frâu și spumele de turbare ascunse. „Mi-ați dat o cameră second hand, la ofertă!”, zic ironică. Fata se uită nedumerită și mirată la mine. Următoarea ei replică a fost mai degraba oarecum naivă decât obraznică: „Aa!.. Păi, nu vă faceți probleme… e colega mea, fata de la casierie. Vreți să o cunoașteți ca să vă convingeți?”. „Nu mai e nevoie, îi cunosc deja jumătate din neam, trei sferturi din prieteni, câinele, papagalii, cotețul de păsări de la bunici, etc, etc”

Acest roboțel a fost programat să zâmbească amabil, să își servească impecabil clienții, ș.a.m.d., însă în concepția ei i se pare perfect normal ca o colegă să folosească o cameră din magazin și după aceea ea să îl dea mai departe, prefăcându-se cu toată inocența că-i nou și nu știe nimic. Și nici nu mirosea a usturoi!

Când am să mai văd puștoaice prin metrou cu telefoane de o mie de euro, am să mă întreb curioasă, din instinct, la ce magazin de electronice or fi lucrând? Și sper numai că atunci când îmi voi cumpăra cuptor cu microunde, să nu găsesc varză întărită prin el.

Sunt cetățeană europeană, sunt clientă… am dreptul să urlu?…

Șoapte...

comentarii

Tags: , , , , ,

8 Responses to “La ofertă”

  1. Teodora spune:

    Ce oameni, cum sa iti dea un aparat de fotografiat pe care l-au folosit fara sa verifice inainte daca mai are poze in el sau nu.

  2. cami spune:

    să urli, nu neapărat, că ești rusoaică politicoasă. da` să returnezi aparatul, să faci plângere și să iei o cameră chiar nouă, da ;)

  3. Teodora spune:

    Nu fac caz, e doar ideea ca trebuiau sa se asigure ca au sters pozele (ca sa nu se vada ca a fost folosit).

  4. Teodora spune:

    Ca si pisicile, if you know what i mean :))

Leave a Reply