Când eram pe la începutul vieții mele amoroase (tare apropiată de începutul celălalt, al vieții de-a dreptul), am cam priceput eu așa, vag oarecum, care cum stă treaba cu posesiunea. A aparține cuiva. Sau a poseda pe cineva (și NU, dragă cititor, nu m-am uitat la Exorcistul aseară!) în modul acela de „femeia MEA”. Măgulitor sentiment, nu zic ba, cu atât mai mult cu cât se nimerește ca persoana ce te posedă să se muleze personalității tale ca semințele din măr.
Când am mai crescut, am văzut printre multe fițe și bling-bling-uri că și obiectele pot fi posedate, și încă fără drept de ripostă. Ca de exemplu, vin la liceu cu mașina, că tata are bani, prin urmare, AM CU CE, BĂ!; POSED! Nu e cazul meu, în exemplul ăsta cel puțin, se exclud persoanele scriitoare. Încă și un pic mai târziu am observat eu cum obiectele pot fi posedate chiar și fără să-ți facă trebuință cu adevărat, cum ar fi, am 3 mașini, să vadă lumea ce și CÂT posed eu.
N-am să înțeleg niciodată pe deplin snobismul acesta de a arăta ce cool, puternic, baștan ești, prin etalarea unui lux de multe ori ridicol și deloc necesar, cum n-am să înțeleg de ce acel surplus nu se îndreaptă aproape niciodată spre cei ce au nevoie. Recunosc, chiar și eu mai am de lucrat la capitolul „lucruri materiale care-mi sunt cu adevărat necesare”, dar fac progrese majore și rapide. Însă!…
Să fie oare pasiunea aceasta umană pentru proprietate și posesiuni chiar atât de vitală? Să fie ea de condamnat în fiecare din cazuri? Cunosc chiar exemplu concret, cuplu căsătorit de ceva ani și cu un copil făcut, el foarte autoritar când vine vorba de a stabili „cine cântă în casă”.
Deduc că acest lucru și alte câteva exemple observate se trag doar din acel sentiment de proprietate, de posedare. Pe premisa că „odată ce ne-am căsătorit, ești a mea și fac ce vreau cu tine” venită din partea bărbatului, ori a „e al meu deja, n-are rost să mai fiu cochetă ori să-mi mențin greutatea” sosită din partea femeii, proprietatea ce rol mai joacă, de fapt? Și dacă toți oamenii doresc să fie proprietari, cine cui mai aparține? Unde se oprește frumosul apartenenței și începe coșmarul posedării? Cu ce se mai diferențiază acel „e femeia MEA” spus cu mâna lăsată pe-un umăr, sau mai jos, pe-o coapsă și cu oarecare mândrie, față de „eu te-am făcut, eu te omor!”? De unde această nevoie patologică de a cuprinde în brațe și de a șopti orgolios „mine!-mine!-mine!”?
Șoapte...
Tags: apartenență, posedare, posesiune
E trist că s-a ajuns la așa ceva și în dragoste. Înlocuim dăruirea cu posesia, ne călcăm sentimentele în picioare pentru a avea satisfacția stupidă a unui „el/ea a cedat primul/prima, el/ea a vorbit primul/prima, el/ea a spus te iubesc…”, auzim tot mai des ”pot fi cu oricine”, ”fetele vin la mine” si altele. Cu ce mă ajută o listă de ”cuceriri”, dacă împlinirea mea ca ființă se află într-o singură persoană? Transform oamenii în achiziții?
uite că am reușit să omit câteva punctulețe pe care le-ai subliniat tu aici, cu mare dreptate. Am uitat să menționez și egoismul. De ce să las eu de la mine, dacă nu lasă ea? De ce să tac eu, dacă el nu tace? De ce să spun „îmi pare rău”, când așa ceva înseamnă slăbiciune!?