Wednesday, October 27, 2021 06:37

Acasa

Mi-am coborât privirea și pașii în colțișorul de rai unde mi-am găsit pacea sufletului atâția ani și unde am să simt mereu liniștea apropierii de natură. Am ajuns în locul unde îmi petreceam, copilă fiind, vacanțele de vară – la țară, la bunici. Deși bunicii nu mai există de mult. Mi-a fost dor, tare, tare dor de locul acesta, cu mirosul de fum și ciripitul de păsărele dimineața. cu întregul cor de greieri ce-l ascultam vrăjită noaptea, întinsă pe iarbă și admirând constelațiile ascunse de lumina orașului, cu oameni prietenoși, atât de prietenoși încât îți dau binețe chiar de nu te cunosc, cu animale îndrăgite și aer curat, cu multe fructe, cu muncă fizică istovitoare ce te lasă seara să crezi că ziua n-a trecut în van, și multe alte minunății.
Mi-am revăzut mama, plecată în strinătate de ani de zile, de care, la fel, mi-a fost atât de dor, dor de mângâierile ei, dor de îmbrățișări, dor de cuvinte bune, dor de dorul ei pentru mine. Mă simt ca o mică prințesă în preajma ei și orice grijă ori tristețe pălește neputincioasă, și-mi simt inima bolnavă de fericire. Nu cunosc încă o ființă care să fiu atât de bună, de răbdătoare, de blândă, cum e mama. O ființă care să mă înțeleagă atât de bine, în fața căreia să mă simt fericită de a-mi povesti toate gândurile și întâmplările, neliniștile ori îndrăgostirile…
Mi-am regăsit aici și o parte din cenușa sufletului meu, așternută cu mulți ani în urmă pe foi albe și m-am redescoperit cu încântare și oarecum surpriză. Cât de ciudate și totodată familiare îți pot părea gândurile unui propriu eu, lăsat în urmă printre praful anilor… Și scriu acum cu și mai mult jind, cu și mai multă înflăcărare, căci scriu unei viitoare eu de peste ani, ce va avea nevoie să-și regăsească tăria spiritului în rănduri vechi de dragoste, bucurie și dor…
Mă mai bucură și faptul că mi-am mărit „familia”. Nu știu cum reușesc eu să fac în așa fel încât să mă pricopsesc cu tot felul de ființe neajutorate, pare că am o afinitate și un magnetism aparte pentru astfel de lucruri. Transcris în cuvinte, într-o dimineață, pe când soarele încă nu răsărise, am plecat în sat, iar pe drum am întâlnit un pui de pisicuță ce miorlăia jalnic. Inutil să spun cât m-a înduioșat. Dar când după-amiază, trecând prin același loc, am găsit-o miolăind cu aceeași disperare, nu m-am mai putut abține. Și am dus-o acasă. Cu tot cu puricii și blana jigărită din dotare. Și era atât de slaaaaabă!! A primit numele de Lady, pentru că până și așa rahitică este de o grație încântătoare, a mai primit și o baie regească, demnă de o domniță dornică să scape de colb și insecte răutăcioase, dar cel mai important, a primit hrană. Și tare înclin să cred că de mult nu mai avusese o asemenea ocazie, dat fiind slăbiciunea fizică și avântul aproape sălbatic de a se ospăta, atunci când a avut ocazia. Și am să specific că am fost și mușcată de deget de trei ori, probabil din aceleași sechele. Sau poate sunt atât de dulce încât pot fi servită ca desert. Serviți-mă, dragi cititori! ;)
Mi-am ostoit dorul de visare și pace mergând să citesc în cimitir, locul atât de liniștit și de fantastic ce îmi aprinde sălbatic imaginația de fiecare dată, locul de unde îmi pot scoate amintiri ale unor persoane dispărute din sertarul prăfuit al sufletului, locul unde-mi pot uni energiile trupului firav cu o lumină mult mai înaltă, lumină căreia îi voi aparține și eu cândva. Nețărmuit și inegalabil sentimentul de bucurie de a mă afla în astfel de locuri, de a vorbi dragilor dispăruți ori propriei inimi, chiar cu riscul de a trece drept o mistică ori nebună oamenilor din jur.
Mi-am alinat setea inimii mergând la biserica cea mai dragă sufletului meu, cea unde am fost botezată, unde părinții mei s-au căsătorit, ori unde mulți înaintași și-au pornit drumul spre Univers, biserica unde slujește cel mai dedicat preot ce mi-a fost dat să-l întâlnesc, cel ce face ca o slujbă banală și născătoare de căscat să se metamorfozeze într-un adevărat Rai sufletesc, într-un festin al spiritului. Preot cu darul cuvântului meșteșugit, ce ține la sfârșitul fiecărei slujbe o predică pe tema fragmentului de Biblie ce a fost slujit, în cuvinte simple, pe înțelesul țăranului de rând, dar cuvinte atât de profunde încât îți simți părul de pe întregul corp ridicându-se electrizat, îți simți inima tremurând de bucuria de a fi părtașă acelei comunități de oameni iubitori și buni, îți simți sufletul întinerit și gata de a mai face o forțare de a deveni mai pur și mai bun. Am avut norocul de a merge la biserică de ziua Adormirii Maicii Domnului, care este și hramul acestui lăcaș, și o deosebită surpriză mi-a fost oferită de cei 50 de copii din județele Brăila și Galați, aduși special pentru această ocazie. Nu pot descrie în cuvinte ce glasuri îngerești s-au ridicat spre cupola bisericii, nu pot împărtăși cucerirea deplină a sinelui și fericirea de a vedea întreaga biserică unită în cântec, de a face tu însăți parte din aceste inimi unite într-un singur gând.
Și mă simt atât, atât de fericită și împăcată cu toate eu-urile mele încât aproape pot jura că numai pe vârfuri să mă fi ridicat, și aș fi putut atinge cu degetele nemurirea… Dar…
În încheiere, am să postez câteva dintre poeziile mele vechi, pierdute și regăsite, scrise în perioada 1999 – 2004. Sunt versuri albe și sunt de cele mai multe ori abundente în tristeți ori păreri de rău, fiind compuse în două extreme antitetice ale vieții mele: de fericire nebună și deznădejde amară, egal îngemănate și alăturate în timp.

MOȘTENIRE

Las moștenire Pământului
durerea mea
și îl rog ca după ce îmi va lua „zborul”
să amintească celor care
m-au iubit și m-au cunoscut
că am fost împăcată.
Trupul și sufletul
mi le voi dezlega pe veci
Și, pătrunsă de Adevărul curat,
voi lăsa în urmă
orice lacrimă de durere.
În Cer, alături de Iubire,
voi plânge de fericire.

(NU) EȘTI TU…

Erai de mult, sau poate n-ai fost și n-ai să fii,
deși te-aștept de veacuri și știu că n-ai să vii…
Nu te cunosc, dar trupul tău îmi râură aproape,
în orice dimineață simt mâna ta pe pleoape…
Pașii nu-ți știu, dar albi îi simt cum mă sugrumă
trecând prin mine ca o toamnă fără brumă…
Nu mi-ai vorbit, și totuși aud doar al tău glas
șoptind în orice frunză, vibrând la orice pas…
Tu nu m-ai sărutat, nici nu te-ai priceput,
deși fără de tine nu poate fi sărut…
Nu mi-ai întins nici mărul oprit în Paradis,
dar Raiul fără tine mi-e pururea închis…
Nici nu mi-ai scris poeme, deși sub al tău mers
covorul lung sau iarba, mi se prefac în vers…
Ne-am logodit, stau Luna și Cerul mărturie,
te duc la braț cu mine, dar nimeni nu te știe…
Nu m-ai privit, și doar tu mă privești mereu,
nu m-ai mințit vreodată, și minți cu glasul meu…
Mă strigi în orice clipă, dar numele nu-mi știi,
erai de mult, sau poate n-ai fost și n-ai să fii…

ODIHNĂ

E vremea să adorm…
Mi-a fost greu până acum:
am luptat,
am urlat, m-am zbătut,
am orbecăit în întunericul dragostei mele,
am fost asurzită de plânsetul vieții,
am amuțit de uimire
când am dat peste încremenirea morții…
Iar acum am obosit.
Ca să pot trece podul de argint
trebuie să mă odihnesc.
Gata cu vorbele!
Gata cu faptele!
Gata cu tot ce e stagnare!
De-acum urmează
doar vise și speranță.
Și tot ce vreau
e un culcuș din pulbere de stele…
Și îngerii să mă legene.

VIS SĂRUTAT

Am visat două buze umede
și un sărut dulce, suav…
În miezul nopții, trezindu-mă,
am vrut să mângâi visul
ce mă bucurase
și să-l sărut la rându-mi,
dulce și suav…
I-am sărutat ochii fermecați
și obrajii reci,
să-i încălzesc;
Și i-am sărutat buzele moi,
și am adormit în brațele visului meu
de îndrăgostită…

ICOANĂ

Sunt seri când mă gândesc la ea cu dor
și atunci îi sărut icoana
tremurând de-a-ntregul.
Dar, alteori, gândul mi-e beat de otravă,
și-atunci aș vrea să-i strivesc chipul,
să-i nimicesc ochii arzători,
să-i tocesc zâmbetul suav,
să-i zdrobesc trupul mlădios…
E-un gând pizmaș, însă, și doare,
iar după zbuciumul dement,
sunt obosită, sunt tristă și zăpăcită…
Sunt dezorientată când nu o am alături
și fiecare lipsă a ei
mă curăță de vlagă…
Icoana ei e sfântă, tămăduitoare,
și fără acest izvor al fericirii
pe care âl găsesc în ea,
nu simt nimic,
nu mai sunt om,
nu mai am suflet…
Ah, ce dor m-apas-acum!
Vai, cum lovește-n mine oricare absență a ei!
De ce mi-e dat să sufăr numai mie?
Am inimă și eu, și-mi lăcrimează…
Tu, chip angelic cu amarnic trup demonic!
Tu, viață a mea ce mă omori în chip atât de dulce!
Arată-mi-te așa cum ești, așează-te pe prag divin
ca să pot mărturisi că am iubit eternitatea!

Șoapte...

comentarii

Tags: ,

6 Responses to “Acasa”

  1. Vendretta spune:

    Mă bucur că ți-ai petrecut așa frumos zilele astea. Trebuie să fie o mare liniște în sufletul tău, acum că ai revăzut locurile copilăriei. Pe mine mă întristează revenirea…
    Mai mult decât atât, sunt tare mândră să citesc din creațiile tale regăsite. Îndrăznesc să spun că avem teme comune, ba chiar idei împărtășite fără intenție-„(Nu) ești tu” e exact în tandem cu ultimul meu impuls, nefinalizat, de a scrie o poezie. Mai e nevoie de precizarea că-mi place la nebunie cum scrii și că am impresia că te cam irosești în perfecționismul tău?
    P.S:Referitor la chestii mistice, mă gândeam să te întreb dacă ai citit „Oamenii mării” de Victor Hugo. E una din cărțile mele preferate. Avertisment de reacții lacrimogene. ;)

  2. Iulia Kelt spune:

    mai happy de-atât pentru tine, n-o să fie nimeni, draga mea rusoaică :)

  3. rusoaica spune:

    @Vendretta:

    nu cred ca am inteles deplin sensul „revenirii”: te refereai la a
    reveni in locurile copilariei, ori la a reveni la banalul existentei
    cotidiene, dupa ce ai cunoscut pacea acelor locuri?
    Iti astept poezia cu acelasi drag si nerabdare copilaroasa cu care
    astept fiecare lucru de la tine. Cumva, intuiesc ca are sa-mi placa ;)
    Nu ma irosesc, dear, scriu sufletului meu, scriu sufletelor ce ma iubesc
    pentru ce si cum scriu. Si-apoi, crede-ma, n-as avea cautare. E epoca
    jurnalismului de CanCan..
    Perfectionismul a insemnat mereu salvarea mea. Daca nu l-as fi avut,
    m-as fi complacut, as fi abandonat, m-as fi banalizat. Si e ciudat cum o
    perfectionista cauta exact opusul in ceilalti.. :)
    b.p.s.: tot cautam o carte faina de citit, am sa o caut si tare multumesc de recomandare. Multumesc si de avertisment, am sa tin batista aproape :P
    Si ma gandesc ca toate cartile din categoria asta ar trebui sa contina o astfel de mentiune pe prima pagina..

    • Vendretta spune:

      „Revenirea” se referea strict la întoarecerea în locurile primilor ani. Copilăria n-a fost punctul forte al existenței mele și evit să îi mai răsucesc amintirea. Poate o voi retrăi odată cu ai mei copii…
      Să-ți critic perfecționismul ar fi ușor ironic, pentru că, de când mă știu, sunt cea mai dură judecătoare a mea. Îmi amintesc și acum de felul în care rupeam desene doar pentru că greșisem o linie la final sau treceam prin zeci de băi reci până învățam o lecție așa cum voiam. Cu toate că e important să ai standarde înalte, ar trebui să-ți mai acorzi un moment de prietenie cu tine însăți. Cine vorbește…
      De-abia aștept să citești cartea, să-mi dai un semn neapărat când o termini. Știi, poate n-ar trebui să fim informați anterior despre profunzimea unei lucrări. Pe la 16 ani aveam complexul (printre muulte altele) că n-am plâns niciodată când am citit o carte. Mi se părea ceva inadmisibil, mai ales că reputația mea de plângăcioasă e cunoscută si astăzi :) Atunci, am descoperit o minune, pe care am să o caut în anticariate cât de curând:”Lumină printre nori”-Andrei Upit. Ignorând scenele politice, am trepidat acolo pe fundalul unor adevărate povești de viață, de o duritate emoționantă. O minune, ce mai! De atunci mi s-au dezlegat ochișorii în fața lecturilor. Abia mă mai stăpânesc :)
      Spor la citit și gânduri bune!

  4. rusoaica spune:

    @Iulia:
    ce sentimente minunate trebuie sa cunoasca Universul cu astfel de
    ganduri! Sa fii fericita de fericirea unei persoane dragi, iata ceva
    nepretuit!
    Iti multumesc cu toata inima si gandul, draga prietena! :*

  5. rusoaica spune:

    Imi

    pare sincer rau pentru copilaria ta :( nici nu-mi imaginez cat de
    istovitoare mi s-ar fi parut viata daca n-as fi avut acest izvor
    continuu de bucurie care este copilaria mea.. Si acum inteleg un pic mai
    mult felul tau de a fi, de a simti si a gandi…
    Incepe deja sa devina obisnuinta in a astepta sa citesc lucruri ce le
    avem in comun, si ce ma uimeste este faptul ca, daca alta data as fi
    sarit in sus la gandul de a mai fi cineva ingemanat mie, acum chiar imi
    pare bine.
    Daca iti vine sa crezi, prima carte la care am bocit (cu suspine si tot
    tacamul!) a fost Cavalerii Teutoni, citita pe la 13 ani. Imagine that!
    :))
    Oricum, inafara de faptul ca eu plang intr-un mod oribil, as fi fost candidata ideala de bocitoare la inmormantari. So, you’re not alone :))

Leave a Reply