Știu sigur-sigur că trebuie sa aleg ceva, curând. Nu știu încă ce trebuie să aleg, dar e imperios necesar. Știi.. când îți place ceva atât de mult încât îi vine sa îl săruți, sau.. să-l mănânci!…
De o săptămână încheiată tot bat coclaurii Brăilei și Galațiului. Cu și fără treabă. Sunt foarte entuziasmată de tot, și mă tot comport ca un copil care abia descoperă lumea. Lumea fantastica sau nocivă. Uneori doar nocivă. Alteori, invers. Cert este că eu am descoperit lucruri fantastice, despre care doar auzisem diverse. Lucruri din categoria celora de care e bine să te ferești mai apoi. Să nu le cauți din nou. Doar să ai conștiința încercării și a apropierii temporare de ele. O dimineață e de un gri fabulos când o ea stă și te privește dormind, fără răbdare și cu disperarea ascunsă în spatele unei țigări, fumată nervos, fum cu fum și în bâțâit de picior. O altă seară este de un negru mătăsos când o altă ea stă și ordonează litere pentru mine. Și le alege cu grijă pentru a le împărtăși în explozii de bucurie și de încântare. Nestingherită, afișez entuziasmul. Îmi adun la un loc toate motivele datorită cărora zâmbesc, precum picăturile de ploaie în băltoaca din fața ferestrei. Datorită cărora stau aici și scriu cu o împlinire care îmi colorează sufletul. Care mă colorează pe mine în culoare de negru. Care mă definesc. E una din serile în care mă gândesc la oamenii care înseamnă cu adevarat ceva pentru mine. E una din puținele seri în care îmi dau seama că mi-a fost dor. Nu-mi place să-mi fie dor. Nu știu dacă să mă bucur sau să plâng. Nu mi-au plăcut niciodată despărțirile.. nu sunt bună la strâns în brațe, pupat și făcut din mână de rămas bun. Nici nu cred ca am fost, sau o sa fiu vreodată. În orice caz, nu în momentul despărțirilor. Prefer ca despărțirile de orice fel să fie asemeni unei lame ascuțite. Scurte și fără durere îndelungată.
Mă simt aiurea de perfect, exagerat de măgulită și nesperat de admirată și nu știu de ce, pentru ce, sau pentru cine. Mediul nou, oamenii noi, cuvintele noi… rusoaică nouă? Oameni vechi, amintiri vechi, locuri sacre? Și totuși, mă simt ca „ați greșit persoana” aproape în fiecare moment al zilei. Nu pot, mi-e teamă să recunosc că poate am făcut o alegere greșită. Nici măcar nu cred că sunt conștientă de ce-am ales sau dacă am ales. Am de ales, nu știu ce. Am de ales, nu știu când. Am de ales și eu nu știu. Oricum, asta mă sperie… Dacă a început așa, va continua la fel?
