Suntem păsări călătoare prin viețile celorlalți. Venim, plecăm mai departe când e viscol și frig, uneori revenim când primăvara celorlalți ne cheamă, alteori continuăm călătoria spre alte orizonturi, și foarte rar, ne oprim și ne facem cuib. Neobișnuit poate, o să îmi reproșați. Sunt și cuiburi ce își alungă berzele, sunt și cuiburi ce le-ar mai dori ale lor, dar rămân însă mici și ca să rămână ale lor ar rămâne și ele mici, în aripi sau suflet.
Când simte că ceva nu merge bine, când simte că tovarășele de călătorie s-au plictisit sau au uitat de ea, când au găsit alte plăceri, se retrage. Zboară singură, nu dorește să devină povară pentru nimeni, nici nu suportă să se știe în plus. Dacă celelalte i-ar zâmbi răutăcios, dacă ar alunga-o cu aripile sau ar bate-o cu ciocul, dacă i-ar croncăni gălăgios și răgușit, poate ar fi plecarea mai ușoară și fără mâhnire. E tare greu când nu o fac și trebuie să intuiască ea că e nedorită, că plictisește sau poate că e chiar nesuferită. Niciodată nu insistă când e alungată. Se mai întâmplă să greșească și doar să i se pară; e trist, căci atunci face un pas înapoi și încă un pas înapoi, și se retrage unde n-ar fi fost cazul, unde era dorită încă, și pierde aripi dragi. Le regretă pe toate – și pe cele ce au alungat-o răutăcioase, și pe cele de care s-a îndepărtat ea când poate n-ar fi fost cazul, și le păstrează în suflet, are un rai de aripi heruvimice adunate acolo și fiecare în parte își are povestea ei, fiecare îi trezește amintiri duioase.
Și-ar fi dorit ca aceste aripi noi să-i fi fost aproape, să le fi cunoscut întregi. Și-a zbătut o vreme propriile aripi alături de ele, au zburat unele lângă altele. Și-acum a mai rămas o pană…
Șoapte...
Tags: oameni vechi și noi
Cat de trist, rusi :-( mi`ai amintit de momente cand privesc in gol la locuri unde altadata stateau anumite persoane, iar acum nu mai e nimic.. nici macar pene…
pene rămân mereu, Amina… Știu perfect ce simți, și eu mă plimb și văd râsete acolo unde acum e liniște și pustiu….