Pater noster, qui es in caelis,
sanctificetur Nomen Tuum…
N-am să vorbesc a doua oară despre acest subiect. Nu datorită glumei conform căreia „preotul nu cântă slujba de două ori pentru baba surdă” și nici pentru că ar fi necesar. N-am s-o fac pentru că spiritualitatea este personală, este privată și nu se afișează în public. Da, voi vorbi despre spiritualitate. Pentru mulți – un subiect plictisitor și de neactualitate. Pentru și mai mulți – un subiect total necunoscut. Pentru cei ce nu știu încă – eu nu discriminez din principiu. Indiferent că e vorba chiar și de convingeri spiritualo-religioase. Tot pentru cei ce nu mă cunosc, am fost mereu și sunt o persoană ce ține de astfel de principii. De ce? Nici eu nu știu sigur. Poate pentru că așa am fost crescută de mică. Sau poate pentru că toți înaintașii mei au făcut-o. Sau poate că de-a lungul vremii am fost discriminată „fără număr” pe diverse motive, inclusiv religioase (ce ție nu-ți place, altuia nu-i face…). Sau, poate și mai plauzibil, pentru că respectivele principii nu mă învață decât de bine. Mi-e greu să înțeleg conceptul „ateu” pe de-a-ntregul. Mi-e greu să cred că o persoană nu crede ÎN NIMIC. La fel cum mi-e greu să înțeleg pe deplin conceptul „Dumnezeu” – cu diversele variații „Allah”, „Buddha” etc. Puteți să o numiți blasfemie – pentru mine și o mamă este tot un fel de Dumnezeu. Pentru mine și iubirea înseamnă tot Dumnezeu. Cum ai putea fi în cazul ăsta ateu? Nu sunt nici o babă cotoroanță cocârjată și mega-îndoctrinată, boscorodind cine știe ce inepții despre Lumea de Apoi și Judecata ce va să vie. Nu sunt o fanatică. Dar mi se mai întâmplă uneori să merg la o biserică doar pentru că simt că și sufletul meu are nevoie de hrană. Mă mai surprind uneori rugându-mă (și nu doar la nevoie și când îmi crapă măseaua, cum fac cei mai mulți „credincioși”), pentru că așa e bine și pentru că mă simt mai ușoară după. Mă mai poartă uneori pașii prin cimitir ca să mai pot vorbi celor pe care i-am (îi) iubit(esc) și care îmi lipsesc. N-am priceput niciodată abuzurile făcute pentru și în numele religiei – începând cu persecuțiile romane, Cruciadele, Inchiziția, colonizarea Americii etc și terminând cu „războiul sfânt” al criminalilor sinucigași musulmani. N-am înțeles cum poți face rău în numele binelui. Cum, pe o scală mai restrânsă, n-am înțeles rostul acatistelor. Pentru că puzderia de țața Floarea de la colț care consideră că Dumnezeu e un fel de bodyguard personal care ține cont numai și numai de cerințele ei, crește cu avânt. „Lasă ca i-am plătit acatiste la biserică, să se usuce pe picioare, că Dumnezeu nu doarme!”. Asta am auzit-o recent lăngă poarta unei biserici. Mi-a venit să râd, să plâng și să casc gura de uimire în același timp. Ei bine, cu siguranță trebuia să mă țin departe de acea femeie. Nu de alta, dar nu ești deloc în siguranță lângă o persoană care pocnește din degete și te trăznește Dumnezeu. Și, ca final, nu i-am înțeles nici pe cei care se roagă pentru bani, noroc la loto, succes la examene sau mai știu eu ce chestie lumească. Îmi și vine în minte imaginea lui Jim Carrey în filmul Bruce Almighty – o tonă de liste de la cei 10 miliarde de locuitori ai păcătosului Pământ, toți visându-se niște Bil Gheiți peste noapte, toți bătând isterici din picior ca niște copii răzgâiați în fața unui Dumnezeu afaceristo-harrypotterian.
Un alt motiv de a regreta epoca în care m-am născut. Un alt lucru pe care nu-l înțeleg. Un alt lucru care să mă facă sa-mi fie rușine că sunt om. Un alt motiv care să mă facă să fug de turmă. Și tot așa, cu Dumnezeu înainte…
