rusoaica

Suntem noi, ăștia mulți și proști care, asemeni un ciobănaș tâmpit dintr-o baladă cunoscută, ne lăsăm măcelăriți, înșelați, mințiți și jefuiți de orice neica-nimeni, privind cu mâinile incrucișate în piept și nepăsare cum alții ne împlântă pumnale in piept. Așa suntem noi, românii…  Am zis că nu mă duc să votez (deși am această libertate). Și n-am făcut-o. Sistemul provoacă prea multă greață pentru a participa. Dacă mă imbolnăvesc? Ajung in partea ailaltă (nu, nu la dracu’) – sistemul sanitar (de unde, eventual, aș putea ajunge la dracu’). Sistemul ăsta sanitar, e printre cele mai de coșmar din tot ce există în România, fie poliție, armată, guvern, et cetera. Să te ferească Sfântul să ajungi bolnav pe plaiurile mioritice… Acum două săptămâni, tatăl meu a avut nevoie de o operație chirurgicală. Prima operație din viața lui. A doua internare din toată viața lui! Tatăl meu a muncit cu avânt la construirea comunismului, cu cei aproape 20 de ani petrecuți în câmpul muncii pe perioada ceaușistă, iar mai apoi, tot cu avânt la exterminarea a tot ceea ce se construise prin acele vremuri nu de mult apuse. Asta însemnând încă vreo 13 ani de muncă. Tatăl meu nu are o muncă ușoară. Tatăl meu și-a dorit de tânăr să fie strungar și asta a făcut toată viața lui: a supus și a îmlânzit metalul. Și deci, timp de aproape 34 de ani, tatăl meu a tot plătit asigurări sociale, de sănătate, impozite, taxe și alte dări către patrie. Patrie ce îi va fi veșnic recunoscătoare, lui și celor asemeni lui, ce cotizează gros și nu au nevoie de nimic înapoi. Și dacă tatăl meu a lucrat cu metalul toată viața, nu inseamnă că și el a devenit de metal. Ce se întâmplă într-o țară în care te-ai tot asirurat și reasigurat și răsasigurat că vei primi nenorocita ei de atenție și îngrijire medicală? Nimic. NIMIC. 

Ajung cu tatăl meu la spital. El e oarecum emoționat. N-a mai fost bolnav de vreo 25 de ani. Și cu siguranță n-a mai trecut prin experiența unei operații. Nu știe să se descurce cu doctorii. Nu știe să le vorbească, nu știe să lingușească și nu știe să dea nenorocita aia de șpagă tradițională. Nu știe nici măcar cât sunt tarifele pentru așa ceva. Nu știe, el nu a avut nevoie de mizeria si mocirla lor până acum. Întreb un asistent ce freca menta pe la parterul Spitalului Județean de Primiri Urgențe Brăila unde e doctorul cutărică și alte amănunte. Când mă privește, mai să scape telefonul din mâna. Privirea lui îmi amintește de cea a taximetriștilor de la Gara de Nord. Privire hulpavă, nări ce adulmecă bani, mâini dornice de numărat, buzunare tânjind șpagă. „Da, cum să nu, veniți cu mine, vă îndrum eu peste tot!” („să faci tu spume, ce ieftină e amabilitatea în ziua de azi!”). Si s-a ținut de cuvânt. Ne-a tot plimbat prin tot spitalul pe unde trebuia discutat, făcut hârtii sau dat analize. Încă darnic de felul lui, ne și spune cu o voce șoptită și familiara, făcând complice din ochi: „Știți, cam atât e…. ‘onorariul’ la dom’ doctor” – atât însemnând vreo 300 de lei doctorul, 50 anestezista, 50 cele cu analizele. Ajunși la asistenta respectivului doctor, ne-am luat rămas bun de la călăuza noastră binevoitoare (ce bineânțeles, a intreținut o conversație numai zâmbete de vreo trei minute, că poate-poate..), ce a plecat mai bogat cu câteva zeci de lei. Asistenta ne ia în primire și ne spune din start: doctorul 450 de lei, anestezista 100 si restul, câte 50. Fără măcar să întrebe „Băi nene, tu ești asigurat? Plătești CNAS?” Nimic de genul ăsta. Bun. Vine și ziua operației. Totul decurge bine, nimic de spus. Și vine și partea „postoperatorie”… nema pansamente, nema medicamente, nema perfuzii, nema nimic. Alți bani, altă distracție. Total operație persoană asigurată: 1400 de lei. Cât a plătit persoana asigurată sistemului de sănătate timp de decenii? Nu știu, dar mult. Al naibii de mult.

Mi-am amintit ceva: prin tinerețile mele, și eu am avut nevoie de ei. Am fost și eu internată. Și probabil, șpaga ce am dat-o nu a fost îndestulătoare, eu fiind încă elevă și neavând resurse „fără număăăăăr”. Două săptămâni mi s-a administrat Haloperidol (medicament ce provoacă o stare de somnolență profundă și instantanee), ale carui indicații de utilizare, după cum se poate observa, nu aveau nici o legătură cu diagnosticul meu, eu fiind internată într-o cu totul altă problemă, mult mai gravă. Doua săptămâni am fost legumă, am dormit neântrerupt. Iar dacă mă trezeam, mă duceau să-mi mai facă încă un fund de ochi, pe ce considerente, iar, habar nu am, nici această expertiză nefiind cu nimic legată de starea mea. După două săptămâni, când starea de sănătate s-a inrăutățit și mai mult, m-au trimis la Galați cu o salvare pentru examenul de tomograf, spunându-ni-se de dinainte cât va costa. Ajunși acolo, întâlnesc o idioată de la camera de gardă ce îmi spune că neapărat trebuie să mă interneze. „Doamnă, cum mă puteți interna, cînd eu deja furnizez ca internată în Brăila?? Și chiar de nu ar fi așa, eu am venit pentru un amărât de tomograf, să il fac si să plec imediat înapoi, nu am de gând să stau zile întregi!” După îndelungi discuții, acceptă să nu mă interneze. Ajungem la doctorul Corneliu Marinescu, a cărui specializare era de fapt ginecologia, din câte am înțeles. Un alt semn mare de întrebare – ce treabă are cu problema mea?? Acolo aflăm că operația e mai scumpă cu vreo 500 de lei decât ni se spusese la spitalul din Brăila. Să-ți trăiască ție familia, halal comunicare! Sau poate s-au scumpit tarifele pe drumul spre Galați? Sau ați inclus șpaga în preț? Deși tatăl meu luase bani în plus față de prețul inițial, nu avea îndeajuns pentru noul tarif. Și imi spune: „Dacă tot a vrut să te interneze, asta o să facem, iar eu mă duc în Brăila după bani și revin.” Totul perfect. Salvarea plecă, eu sunt trimisă într-un salon. După jumătate de oră, apare domnul dr. Marinescu și se răstește la mine: „Tu ai impresia că te joci? Ba nu vrei să te internezi, ba te răzgândești?? Eu am repartizat deja patul, te rog frumos să eliberezi salonul!” Mdaaa… Frumoasă treabă. Și iată-mă bolnavă, în pijamale, intr-un oraș străin, fără nimeni cunoscut în preajmă, pe holul spitalului. M-am tot plimbat pe acolo până ce unei doctorițe i s-a făcut probabil milă de starea jalnică în care arătam și m-a întrebat ce și cum. După istorisiri complete, mă întreabă: vrei să faci o analiză medicală? Astfel vor fi obligați să te interneze. Eu, naivă, accept fără să întreb despre ce fel de analiză e vorba. Sunt pregătită, dusă intr-o cameră plină de bandaje și rugată să mă așez pe un scaun, unde imi sunt legate mâinile și umerii. OOh, wow, wow, stați așa! ‘Dăfac se întâmplă??! Și vine asistenta, se proptește în fața mea, îmi prinde capul între palme și îmi spune: „Orice ar fi, NU te mișca, se poate întâmpla ceva foarte grav!”. Eu, albă-var, slăbită, speriată, mai mult leșin. Și începe partea nasoală: un doctor îmi înfige în gât, între două vertebre un ac de vreo cinci centimetri și începe să extragă lichid cefalo-rahidian. Procedeul se numește puncție lombară, după cum am aflat mai târziu, și e extrem de dureros, totul făcându-se fără anestezie. De ce imobilizată? Pentru că la cea mai mică mișcare, acul ar fi putut distruge țesutul măduvei spinării, putând provoca paralizie de la gât în jos. Îmi miroase mie a procedură de Ev Mediu? Nu mai pomenesc de trauma psihică, lăsând la o parte pe cea fizică, știind ce se poate întâmpla. Idioata aceea de asistentă ar fi trebuit să știe un lucru: palmele ce acoperă urechile fac sunetele interne corpului să se audă mai bine, iar zgomotul făcut de acul ce zdrobește țesuturile poate fi o experiență traumatizantă pentru o lungă perioadă de timp. What ever. Odată chestia făcută, sunt dusă într-un pat și mi se aduce mâncare. Vai, ce drăguț! Păi de mâncare îmi arde mie, cretinilor?? Lichidul cefalorahidian e acel lichid ce înconjoară creierul și măduva spinării, iar rolul lui e acela de a menține o presiune constanta asupra lor. Iar dacă acea presiune este dezechilibrată prin sustragearea unei părți a acelui lichid, creierul fiind un organ extrem de sensibil și cu nenumărate terminații nervoase, pacientul resimte dureri oribile de cap, halucinații, senzații necunoscute, stări de vomă, et cetera, et cetera… Jur că a fost pentru prima oară în viață am CREZUT că voi muri, sau dacă nu, am fost clipa din viață când m-am apropiat cel mai mult de moarte. De asta e necesar pentru a obține o internare în mileniul trei, domnilor? Aveam acest drept, eram ELEVĂ!!! Intri bolnavă și ieși muribundă! Sau te operezi de apendicită de urgență, cum a pățit sora mea, și pentru că părinții încă nu află și nu sunt prezenți să cotizeze șpaga, ești operat pe viu, fără anestezie! Eu nu sunt vulgară, dragilor, dar de data asta îmi voi permite o indulgență strigată cu neputință, disperare, furie și din toată inima: pizda mă-sii de sistem!!!

Șoapte...

comentarii

Tags: asigurare medicală, Corneliu Marinescu, doctor, drept, haloperidol, operație, puncție lombară, sistem, șpagă

This entry was posted on luni, iunie 11th, 2012 at 6:51 pm and is filed under amintiri, personal thoughts.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can skip to the end and leave a response. Pinging is currently not allowed.