Friday, June 05, 2020 18:08

Android

Amuzată, mă autodenunț în această postare. Pe principiul „nimeni nu se naște învățat”, îmi amintesc cum pe la începutul vieții visam cu ochii deschiși la un computer personal, deși habar nu aveam cum se folosește așa ceva. Eram fascinată de tehnică, de ceea ce se poate face cu un computer, de posibilitățile nenumărate pe care mi le-ar deschide un asemenea obiect. Nu zic „nu”, aceeași sete de cunoaștere și aceeași ambiție de autodepășire, de a îmi arăta că „se poate” m-a adus în punctul în care sunt acum, programatoare, după o epopee întinsă pe parcursul multor ani. În școală, când încă nu știam ce înseamnă Google, nici e-mail nu știam să trimit, și-mi cam dădea cu virgulă când venea vorba de „meniul Start”, priveam pe nenea ăla „Administratorul” ca pe un fel de zeu.

Să nu vă mai prind că salvați toate porcăriile alea direct în partiția C, pentru că o să reușiți la un moment dat să blocați tot sistemul, și-atunci să văd cum mai deschideți Word-ul. Toate clasele varsă acolo o groază de tâmpenii necomprimate și-mi crășuiți totu’ cu porcăriile voastre!

Mă uitaaaaam… mă uitaaaam… mă uitaaaam… și-mi spuneam, „dracu’ să mă ia, dacă înțeleg ceva!”, privindu-l cu ochi senini și mari, în care tremura o lacrimă animé. Pe asta aproape că am priceput-o. Avea altele, de-a dreptul extraterestre, pe care le recita ca din Coran, de parcă toată lumea pricepea păsăreasca lui. Sau, mai corect, de parcă toată lumea avea OBLIGAȚIA să priceapă păsăreasca lui. Atunci, luminată de razele Raiului, mi-a venit revelația: domnii ăștia de lucrează în IT sunt altă rasă de oameni! Clar!

Mai târziu, când începusem eu însămi să-mi sădesc sămânța aceea de „vreau să devin mai mult decât o consumatoare de computer, vreau să îl comand, vreau să fac parte din acea categorie specială de oameni care creează, nu doar folosesc și consumă”, am tot avut parte de confruntări ad-hoc cu diverși informaticieni. Dar cu toți, cu absolut toți, lucrurile au fost (cel puțin!) mai complicate. Le spuneai că ai o problemă, o nedumerire, ceva – nu merge mai-știu-eu-ce program. În mod normal ar fi ca respectivul specialist în computere să se așeze binevoitor pe scaunul ergonomic și să-l ajute pe necredinciosul nevolnic ce-și frânge mâinile, blocat în fața unui calculator care pare că are viață, voință proprie, și mai suferă și de sindromul personalităților multiple pe deasupra. Dar nu. Acel zeu specialist în computere va catadicsi să coboare din birourile negre, pâcloase și misterioase în care-și are vizuina după un timp rezonabil de lung în care să te lase să fierbi la foc mic și să-ți faci mea culpa, harakiri, miserere nobis și orice altă sintagmă de a dovedi lumii că ești o nevolnică ce a comis un păcat strigător la cer și regreți cum n-ai regretat și n-ai să mai regreți ceva toată viața ta. Bineînțeles, când va ajunge la tine, fie că blestemăția de computer posedat va înceta să se mai zbată în spasme, fie că va continua să vorbească pe trei voci demonice, va începe prin a-ți ține o morală lungă și o predică kilometrică despre cum îl deranjezi pentru orice fleac, despre cum s-a inventat Google și ai putea să cauți singură rezolvarea la o problemă atât de retard de simplă. Dacă n-are de ce să se lege de tine, atunci se ia de orice chichiță găsește: ba că-ți dă desktop-ul pe afară de câte fișiere fără folos ai adunat acolo, mai rău ca un gunoier, ba că rulezi ‘jde mii de programe simultan care normal că îl fac să meargă ca un melc beat, ba că una, ba că alta.

Însă tu, sfioasă și cu regretul pe chip, nu ceri mult, vrei numai să meargă blestematul de program cutare, și juri pe Jupiter că îți pare rrrrău, că n-ai să mai faci, și că regreți că îi răpești din timpul personal al neprețuitei sale vieți. Nu-i deloc simplu. Pasul doi constă din nenumărate nu-știu-ce formatări, dezinstalări, drivere, înjurături, bodogăneli. Tu stai cuminte cu mâinile la spate, spășită, la colț, și-ți frămânți mâinile mai rău ca în sala de așteptare a unui spital. Omul Negru de la IT te apucă în degetele lungi și delicate, special create pentru tastat, și te rulează într-un mop gigantic, cu care șterge pe jos. Sau, norocul tău, în cel mai fericit caz, face mișto. Au indivizii ăștia din IT un umor bizar, macabru, pe care nimeni nu-l înțelege. Ei zic, ei râd, ei înțeleg. Tu nu. Deși, sunt convinsă, o glumă despre DDOS-uri sau BSOD-uri merge perfect peste niște situații din viața reală, doar că eu nu mă prind.

Habar nu aveam cum să mă comport cu genul ăsta de oameni. Adică, or avea și ei o casă, or mânca și ei o șaorma cudetoate, ca oamenii normali, or bea o bere în club? Aveam mereu impulsul să-mi iau inima în dinți și să-l întreb pe unul dintre ei: „Are you a freakin’ cyborg, or what?!”, sau să ascult atentă dacă nu se aude dinăuntrul lui cine știe ce zgomot de rotițe și angrenaje de android.

Nu-i plăceam. Ca și frica în cazul câinilor, chestia asta se simte, și nici ei nu mă plăceau pe mine. Era mutuală, reciprocă și împărtășită chestia asta. Cu ei mereu asistam la spectacole la care aveam nevoie de subtitrare. Fără urmă de îndoială, așa o fi și între filologi, dar, la naiba, oamenii ăia măcar au sentimente! Concluzie, extrem de plauzibilă: băieții din IT sunt roboți. Androizi. N-are cum altfel! Dacă-i ridici tricoul unuia din ei, te aștepți să dai de circuite micuțe care bipăie de zor și licăresc intermitent. Iar el se va uita la tine prin lentilele lui sintetice, printre rânduri-rânduri de algoritmi, abstracțiuni și alte scanări 3D. Oare când mor, sufletul li se duce în Cloud?

Acum, mulți ani mai matură, sunt la rândul meu o cutting-edge IT person. Mi-am realizat visul de a ajunge programatoare, de a ști despre computere cu mult mai mult decât media populației, de a le înțelege și a vorbi pe limba lor, 0 și 1. Am devenit din consumatoare, creatoare. Inevitabil, toate rudele și mai toate cunoștințele mele apelează la mine acum, când au vreo problemă legată de computer. Rusoaica are reputație, că face și desface. Cică ia orice problemă ca pe o provocare personală. Și cică nu se prea dă bătută până nu găsește bug-ul și nu-l strivește sub papuc.

N-am uitat vremea când îmi era frică de informaticieni. N-am uitat cât de bizari și înspăimântători mi se păreau. N-am uitat cât de sclifosiți și scârbiți erau când îi deranjai din mijlocul Solitare-ului cu problemele tale. N-am uitat, pentru că mi-am dorit să nu ofer același spectacol grotesc altora. E drept, mă mai enervez când cineva mă întreabă „cum schimb parola la Facebook?”, deși răspunsul se găsește la o banală căutare pe Google și e simplu de urmat, și deși am mai explicat pașii necesari de trei ori înainte. Mă enervez teribil când lumea apelează la cunoștințele mele din lene de a face ea însăși treaba respectivă. „De ce să mă chinui eu, când rusoaica e expertă și-mi face ea?”. Apreciez sincer și din suflet pe cei care îmi caută cunoștințele din dorința genuină de a învăța ceva nou. Îmi doresc să îi feresc de a învăța singuri, fără ajutor, fără un loc unde să poți afla ce nu merge, fără să-ți smulgi părul din cap pentru o literă greșită într-un kilometru de cod, așa cum am pățit eu ani întregi.

În fine. Dacă n-aș fi făcut pasul de a trece peste linia care desparte cele două lumi, cea a utilizatorului și cea a creatorului, astăzi mi-ar fi fost teamă să scriu acest articol. Aș fi sperat din tot sufletul ca nici un IT-ist din cei pe care îi cunosc să nu-l citească. Altfel, aș fi încurcat-o. Partiție definitivă ar fi scris pe relația noastră.

Șoapte...

comentarii

Tags: , , , , ,

2 Responses to “Android”

  1. cami spune:

    pe mine mă amuză că aproape toți it-iștii pe care i-am cunoscut sunt foarte ticăiți. am cunoscut unul căruia îi ia 10 minute să schimbe un mouse. pe numărate și pe-ncercate, de mai multe ori

    • rusoaica spune:

      ala da IT-ist! :) a dat si proba practica la angajare?
      Sa fii fericita ca nu ai dat de specia sperietoare-de-ciori, peste care am dat eu! Mai bine sa astepti 10 minute sa iti schimbe un mouse, decat sa te ia in gheare :)

Leave a Reply