Saturday, August 08, 2020 21:18

Amintiri

Nu-mi pot închipui câtă tristețe aș simți dacă n-aș avea pentru ce plânge, pentru ce râde, pentru ce ofta. Am văzut, am atins, am adulmecat, am ascultat, am păstrat totul și am înghesuit în rucsacul sufletului nenumărate amintiri, și, la rândul meu, am lăsat bucățele din mine pe oriunde am trecut, în orice urmă a pașilor mei, în sufletul fiecărei persoane la care am ținut.

O existență asemeni unei gări de tren. Mulți oameni care vin și pleacă. Mulți oameni pe care îi pierzi pentru că ai întârziat 5 minute. Mulți oameni tăcuți, care vin și pleacă în toiul nopții, când ți-e somnul mai dulce. Oameni care-ți lasă ceva, alții care îți iau.

În cele din urmă, asta e tot ceea ce rămâne din mine. O existență întreagă redusă la un mănunchi de amintiri. Amintiri timide, supărate, urâte, gingașe, îndrăgostite, trădate, transparente, înjunghiate, neînțelese, duioase. E tot ceea ce am de oferit cu drag, zâmbete luminoase, sau poate resemnate, sau poate triste. Într-o cutiuță ascunsă păstrez diamante de lacrimi pure, cristaline, deznădejde amară sau dulce fericire, iar peste ele am așternut o vată pufoasă de șoapte.

Am să plec, acum. Am să mă întind pe iarbă, am să privesc cerul înstelat și-am să împărtășesc fiecărei stele un secret aparte. Căldura unei mâini, adâncurile altei priviri, îmbrățișări cu inimi apropiate, cuvinte cu înfiorări în piept. Și, uneori, un meteor…

Șoapte...

comentarii

Tags: ,

Leave a Reply