Îmi trece prin minte ca sunt vreo demnă descendentă a marchizului de Sadde ori Leopold Masoch. Într-o viață viitoare ar fi trebuit să fiu complet idioată, stupidă cu dungi, zău așa, ce bliss să poți avea mintea împăcată și fără vreo cută pe frunte sau creier! Și totuși, no sir, eu merge drept la zidul ăla de dat cu capul în fiecare întrebare și nedumerire, eu alege să tot cerceteze cu lupa și microscopul, eu merge cu ironia hand-in-hand. Nu e numai masochism, sunt altruistă… e sadic să fii sarcastică față de cei ce răspund afirmației „știi, a fost o glumă” cu o mutră căzută, și chiar și mai sadic față de cei ce te forțează să răspunzi „Nu, trag să nu se stingă cumva” întrebării „Tu fumezi?!”. De preferință atunci când ai o țigară între degete.
Mă plimbam cu iubita prin oraș ținându-ne de mână și povestindu-i despre o secvență de film criminal de hilară. Un el mai neajutorat mintal dorea sa impresioneze o ea mai săracă la duh și neștiind ce frază bombastică ar putea să-i toarne-n brațe, improvizează un pic. Auzise o frază genială de leșinat gagici: „mânuțele tale sunt mai mici și mai delicate ca ale picăturilor de ploaie!”. Și, într-adevăr, iubirea lui leșină la auzul declarației: „urechile tale sunt mai mari și mai umflate ca știuleții de porumb!”. Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți. Se mai întâlneau din când în când prin piață… Anyway, eu și individa eram tot pe punctul de a leșina (de râs, nu ne făcusem încă declarații), când auzim din spatele nostru: „Dumnezeule, a apărut dracu’ pe pământ!” Ne întoarcem mirate și observăm o măicuță care se holba sidefată la mine, făcând cruci de zor. Serioasă, mi-am făcut și eu cruce și am întrebat-o: „Unde?”… „Și-a băgat cercel în gură, lume!!”. Ei bine, n-am vrut să fiu răutăcioasă și să-i spun că de fapt îmi crescuse singur, peste noapte. Hm! Și n-aveam nici măcar vreun tricou cu pentagrama pe mine. Oare ar fi leșinat și ea să știe de cel din limbă, de cei cinci din ureche, de cel din…? ehm!
Mergeam să cumpăr țigări și ceva dulce. Un individ grizonat ce se băgase în fața mea când îmi procuram o ciocolată din rafturi, pune o bancnotă pe tejghea și începe să se chiorască prin vitrine. În mod normal, aș fi așteptat să se întoarcă, să-și plătească obiectele cumpărate și sa-mi vină rândul. Din nou (și jur că nu l-aș fi privit ironic!). Dar pentru că mă grăbeam, am revenit la casă, unde am dat să scot banii din buzunar. Și unde nu sare moșul cu o falcă-n cer și alta-n pământ că vreau să-i fur banii. KBoom! Nici măcar nu sunt parlamentară, să-i fur pensia. „Băi, frate, și aproape reușisem!”, spus printre dinți, ca să sune spus doar pentru mine. Vai, ce zâmbet drăguț avea vânzătoarea!
Tot țigări doream să cumpăr dragei mele, înainte să sar într-un taxi ce-l rezervaserăm. „Marlboro roșu scurt aveți?” „Nu.” „Lung?” „Nu.” „Winston?” „Nu.” „Kent lung?!?” „Nu.” „WTF!? Ce țigări aveți??” „Kent mentolat, dacă doriți.” Smulg în grabă o bancnotă din portofel și i-o îndes prin ghișeu. „N-am să vă dau restul la 100 de lei. Stați să mă duc să schimb.” „Nu, nu!! Stați că am eu mărunt, stați să caut!! Ufff!” „Domnișoară, ia duceți-vă dumneavoastră cu mofturile astea și cumpărați țigări din altă parte!” Rămân icoană preț de o clipă. Mă încrunt de nervi și stupefacție, îmi iau înapoi bancnota cu ciudă și plec spre taxi. Aud o femeie în spatele meu: „Un pachet de Marlboro roșu”. Mi-aș da ochii peste cap și mi-aș trage o palmă strașnică peste frunte, dacă n-aș fi așa grăbită…
Man, i feel like a woman!
