Cei mai mulți prieteni mi i-am făcut prin 2002, acum o căruță de ani, când eram încă tânără și frumoasă :)) De-a lungul anilor, dalta timpului a sculptat si a cizelat acest grup de prieteni, și cu tot regretul ce l-am simțit de fiecare dată când am pierdut un „prieten”, m-am simțit recunoscătoare mai târziu, căci cei ce au trecut testul acesta, cei ce reprezintă statuia rămasă sub dalta sculptorului, sunt perle rare și de neprețuit. Acum, nu am mulți prieteni. Dar cei pe care-i am… La naiba, sunt prieteni cu adevarat!
Unii sunt mai aproape, alții mai depărtați, dar îi știu acolo, sunt umerii pe care mă pot ridica. Mă simt măgulită și fericită când revad un vechi prieten. Mă simt emoționată și emotivă să-l privesc din nou, poate după ani de zile, mă simt plină de-o bucurie ce atinge cotele paroxismului să stau și să-mi amintesc cuvinte ce le-am rostit amandoi, locuri prin care ne-am plimbat, lucruri pe care le-am făcut împreună. Am avut deosebita plăcere să revăd de curând fata ce o consider ca pe propria mea soră, Ccrissa. Și a fost iarași frumos. Am avut ocazia să îl revăd pe Bogdan, colegul de bancă și cel mai bun prieten din liceu… tot de curând. Am avut bucuria de a-mi revedea bunul meu amic, Adrian… dupa ani de zile de absență. A fost un an minunat!
Dar, ca să mă simt cu un pas mai sus de fericirea pură, mi-a fost dat azi să revăd pe cineva drag și special, una din acele persoane de demult, de atunci de la început, una ce a rămas alături când dalta timpului a râcâit și n-a dispărut, pierdută pe drum… : ghost`kid, alias Iulia Kelt. Dacă această postare se va transforma intr-o elegie adresată ei… asta e. Dar merită, cu prisosință. E genul de persoană care te face să te simți bine în preajma ei, chiar dacă stai și taci din gură. E genul de persoană ce știe să te facă să o apreciezi, ce stie să fie specială și diferită, e genul de persoană ce îți dă impresia că o cunoști dintotdeauna. Mi-a intrat in suflet ca bună amică incă de la primele 3-4 vizite în Galați, orașul ei natal.. De fapt, atunci am și vizitat pentru prima dată Galațiul. Au trecut mulți ani de atunci, cam un deceniu..dar amintirile sunt încă acolo, la locul lor. Au trecut mulți ani de când nu o revăzusem. Cam 5. Și m-am așteptat să o găsesc schimbată, să n-o recunosc, să am trac și să mă simt stânjenită până ce gheața va fi respartă.
M-am înșelat. Iulia e tot Iulia, e tot kinderul fantomatic de al’dată, cea pe care o știam, cea pe care am lăsat-o, cea cu care mă plimbam, cea cu care imi rupeam capul cu bere sau dădeam din plete pe Guano Apes…
Se spune că Alexandru Macedon avea o memorie extraordinară. El a spus cuiva, într-o zi: „Îmi plac ouăle”. Apoi a plecat. S-au reântâlnit după un an, iar acel cineva l-a întrebat în loc de salut: „Cu ce?”… „Cu sare!”, a venit răspunsul.
Cam asta a fost și revederea mea de azi cu Iulia… parcă ieri ne-am fi văzut ultima dată. Iar astăzi am continuat fraza de ieri….
M-am simțit măgulită, fericită, bucuroasă și încântată azi. De revederea cu ea. De locurile prin care ne-am plimbat și le-am revăzut. De cuvintele ce le-am rostit.. De amintirile revenite la viață… De tot!
Mulțumesc pentru articol! :) Și eu mă simt măgulită! M-am simțit bine de tot cu tine azi :)
Hugs mare!
cu mare placere, iar sentimentul e reciproc… si am confirmarea si din partea andreei, tot drumul spre braila numai despre tine a vorbit :)) must do that again, one day :P
Poate nu atunci când o să crească suficient încât să-mi zică: yo, grandma! :))
certainly, not that much :)) macar sa poti tine aparatul in mana, iar eu sa-mi tarai bastonul la galati :)))