Saturday, August 29, 2015 23:29

Posts Tagged ‘desen in creion’

Un kilogram de iubire

Tuesday, March 3rd, 2015
Eliberare

Eliberare

N-am auzit în vecii vecilor pe cineva să spună „Sunt prea fericit! Sunt prea bogat! Trăiesc prea mult!” etc. Toată lumea aleargă, se zbate, roagă divinități, cumpără și se chinuie pentru o viață mai bună/fericită/împlinită/bogată. Pentru?

Se uită să se mai simtă liniștea în alergătura haotică și supersonică pentru asigurarea ei. Se trece peste fericire fără a mai fi luată în seamă, tot chinuindu-ne să o găsim. Se trece prin viață degeaba tot încercând să îi aflăm rostul și să ne bucurăm de ea. Și dacă am ajunge, în sfârșit, în acel punct în care să avem prea mult, trebuie să dăm înapoi? E cu împrumut? Pentru fiecare clipă de fericire, trebuie să plătești cu două de tristețe? Trebuie să chibzuiești cum cheltui momentele frumoase și cât bagi mâna în buzunarul de bucurii? Dar, înainte de toate, se poate oare să ajungem la „prea mult!” cu firile noastre veșnic nemulțumite și dornice de mai mult? Ai cont în bancă. Vrei mașină. Ai mașină? Vrei vilă! Iar nevasta de acasă, îți mai ajunge?

    De ce lupți din toți rărunchii pentru un lucru anume, îl capeți, iar apoi vrei mai mult? De ce își pierde farmecul lucrul pentru care te-ai zbătut atât? Și-apoi, ca să vrei mai mult, trebuie să știi cât ai, trebuie să ai o unitate de măsură. „Cât de mult mă iubești?” „Două kile opt sute, draga mea, mai pun sau rămâne așa?”

De ce trebuie să alergi pentru orice? De ce trebuie să te zbați? Să cauți? De ce să nu stai pe loc și să se învârtă planeta până ajungi pe Champs Élysées? Să se învârtă ei și ele în jurul tău. Deseori am impresia ca suntem foi scoase dintr-un xerox gigantic din care s-a uitat să se mai schimbe cartușul de tuș. Copii palide a ceea ce am vrea să fim, a ceea ce am fi putut să fim. Nu știu dacă la mine s-au terminat culorile, de le văd pe toate în negru. Poate a mai rămas doar o urmă de roșu, și atât.

Îmi este suficientă viața de acum. Nu caut mai mult, nu vreau mai mult, nu visez la mai mult. Am căutat o femeie scoasă cu toner-ul gol. Să fie o pagină albă. Să o pot scrie cu punct și de la capăt. Să-mi pot amesteca urma de roșu cu ea și să trăim o vie en rose. M-am eliberat de a mai căuta, de a mai alerga, de a mai dori, de a mai visa. Îmi este suficientă viața de acum.

Acum nu mai contează decât două căutări, două întrebări: îți fac bine sau rău? Mă ridici sau mă cobori? Sunt în lumea mea. Tu ești în lumea ta, și în a mea. Am întors spatele celorlalte lumi, cu kilograme și metri.

 

Să ne fie copiii c-o palmă mai sus!

Saturday, July 26th, 2014

    Nu știu dacă este doar o coincidență sau nu, dar tot mai des mi se întâmplă în ultima vreme să dau peste subiecte cu și despre copii. Și sunt fascinată de ei, ba chiar aștept cu nerăbdare când și ai mei îmi vor încărunți tâmplele ;)
Despre copii am mai vorbit, despre of-urile lor de pitici, ori despre of-urile lor mai mature, însă astăzi simt că vreau să vorbesc despre părinți. Unii, minunați (precum ai mei, hihi!), alții… banali, alții demonici (alas, și ei tot numele de părinți poartă…).

Pot înțelege dorința covârșitoarei majorități a părinților ca odraslelor lor să le fie bine, ori speranța că progeniturile vor ajunge mai bine decât au ajuns ei. Ce nu pot înțelege însă, sunt aceleași dorințe și speranțe transformate în patologic, în obsesiv. Părinți care își doresc copiii economiști, când ei sunt pasionați de muzică. Părinți care interzic copiilor „doliul”, deși astfel arată vestimentația lor preferată. Părinți care fac crize la apariția unui pierce ori a unei frizuri mai „punk”. Și, la final, părinți care nu înțeleg dorința copiilor de a fi unici, diferiți, de a avea un stil propriu, de a se manifesta și de a evolua în stilul propriu. Perfect de acord, un destul de mare procent al copiilor lăsați „de capul lor” nu ajung chiar cetățeni model; din contră. Ambele sunt însă extreme, iar extremele sunt ÎNTOTDEAUNA de evitat.

N-am să pot înțelege nici părinții care doresc ispășirea propriilor păcate și greșeli prin viața copiilor lor. „Dacă eu am fost toantă și n-am știut să am grijă de mine ori să deschid bine ochii, și m-am trezit singură și cu un copil la 20 de ani, fiica mea cu siguranță va fi călugăriță, ori o voi lăsa să se mărite la 40 de ani!”. Un pic exagerat, dar ați prins ideea…

Aș mai avea pe limbă câteva întrebări legate de copii ori de părinții lor. Dar mă gâdilă plăcut acolo unde sunt, și-am să le las acolo. Ce mă mai frământă este bucla vicioasă dintre generații. Adică: părinții au mereu impresia că they screwed it up big time. Însă nu le mai pasă. Se alină mereu cu gândul „eh! viața mea oricum e varză, și e dusă! Eu mi-am pierdut șansa. Dar copilul meu!… Copilul meu va fi cel mai/cea mai! Pentru el să mă sacrific de tot, eu oricum nu mai contez!”. Iar copiii, cât sunt mici, sunt superbi. Însă, odată maturizați, ori doar pe marginea maturității, gata de a păși spre ea, NU ajung sa fie cel mai/cea mai! They screw it up just as big time, și astfel, toată speranța părinților lor, toată sudoarea frunții, tot sacrificiul lor, a fost în van. Și aceeași copii, odată ajunși la rândul lor părinți, se sacrifică și se consumă cu flacără vie pe altarul jertfei pentru copiii lor, gândind aceleași gânduri și punându-și aceleași speranțe ca și cei dinaintea lor. Et, voila! Cercul vicios, închis!
Și-atunci, care-i rostul? De ce ne tot sacrificăm, când doar în foarte puține cazuri se și îndeplinesc dorințele și speranțele noastre? Când va veni oare ACEA generație perfectă în care copiii vor fi cei mai/cele mai, și părinții vor simți că s-au sacrificat cu rost, că s-au împlinit și și-au îndeplinit propriile vise/speranțe prin viața copiilor lor?

În altă viață…

Wednesday, April 16th, 2014

Mergeam alături de Tasha prin centrul vechi al Brăilei, cu scopul declarat de a ne hlizi și a ne lăsa extaziate de luminițele bradului de Crăciun, țopăind prin zăpadă și împărțind cu jalnice degete înghețate o portocală. Mirosea frumos, a aer crud și proaspăt, a tinerețe și a copii cu obraji îmbujorați. „Rusoaico, uite, rusoaico, ninge, a început să ningă iar!” Să închizi ochii, să-ți lași capul pe spate și să scoți limba pentru a simți fulgii topindu-se pe ea. În existența de azi, am uitat cutia aceea cu bucurii. În existența începută azi sau ieri, sau alaltăieri?, nu mai scot uimită un „Ooooh!” în dimineața când mă trezesc și trebuie să fac ochii mici-mici, ca de chinezoaică, orbită de albeața stratului de zăpadă pură așternută pe furiș în timpul nopții. În existența ultimilor ani mai văd doar gerul și fleșcăiala, răcelile și îmbulzeala din tramvai.In mirror, darkly

Sunt cam tristă și un pic furioasă de turnura pe care o ia existența mea de vreo câțiva ani, mă simt ca un satelit scăpat din gravitație ce nu mai dansează grațios pe orbita lui cuminte. În viața aceea, mi-aș fi dorit să fiu o pianistă de succes. În viața asta sunt programatoare. Măcar să mă consolez cu gândul că, taste sau clape, tot mângâiat de degete subțiri se cheamă. Și se mai cheamă că am luat-o prin lalele numai un pic. Cu o mână în bărbie, cu ceva tristețe pe gene și cu ceva și mai multă dezamăgire sub coaste, stăteam deunăzi și contemplam cum plecasem nouă din copilărie (și cu sergentul, 10), decisă prin foc, prin șpăngi, pri glonți, prin fum, să ajung – dacă nu un curcan peneș, măcar un model între modele, cu foarte multe ambiții și un ocean neînceput de vise. În viața aceea, stăteam cu ochi visători printre perdele și pierdută în reverie, mă îmbufnam că nu mai cresc odată, că mai am o groază de așteptat până ce îmi voi putea începe viața și voi cuceri planul de a ajunge sus, sus de tot. Puțin mai târziu, cu viața în propriile mâini, stăteam lascivă și începeam să sufăr de… lipsă de dorință. Prea multă așteptare, prea puțină hotărâre, prea mare prăpastie între acasă și târg, prea multă pregătire, prea puțină îndrumare. M-am întristat, m-am întristat tare, cum mă mai visasem luptând, ieșind cu pieptul în fața vieții, războindu-mă cu ea! Cum mă mai visasem urcând scări existențiale, de fapt – ce zic eu? – sărind mai multe trepte de-odată spre culmea ce mi se părea la doi pași! Ca să mă trezesc în toiul luptei că mi-am uitat arma acasă, ce să mai vorbim de doborât obstacole și inamici!

În existența asta, mi-am găsit toate armele de care aș fi avut nevoie. Dar, cum e stilul meu să mi se reveleze lecții de viață din orice chițibușuri mărunte, constat că nu mai sunt inamici cu care să mă pot lupta. Clar! Ori inamicii au murit senili, de bătrânețe, tot așteptându-mă, ori bătălia s-a sfârșit de mult, iar eu nici măcar nu m-am prezentat în linia întâi. Forfait.

Departe…

Thursday, July 18th, 2013

Câtă durere sfidătoare bucuriei să poți cuprinde între fildeșul degetelor pentru a învăța cât îți lipsește ploaia îndrăgind soarele? Câtă moarte inertă rânjind jalnic neliniștii, nerăbdării pentru a putea simți „mi-e dor!” când pășește încă alături, cât spațiu infinit înfipt într-un punct de compas pentru a putea simți bucuria apropierii în mâinile ce se întind unele spre altele în îndepărtare? Eu privesc marea, și n-o iubesc, o urăsc îndrăgind-o, și-i urmăresc cu pupile avide fiecare moleculă, fiece val ce-ar fi putut cumva, cândva, într-o dezordine ordonată, să fie mângâiate de pupilele de departe. Mi-e dor, și e ilogic de logic, mi-e dor de ceea ce nu am cunoscut. Cu gust de mare și zefir în păr. Am să-mi descătușez dorul prin absență chiar lângă tine, și tu vei vedea tot ce nu a fost, eu îmi voi aminti ce nu s-a întâmplat, și împreună ne va fi dor de nimic. Te sperie gândul de neant, de lipsă, de dispariție, ți-ai încordat mâna streașină la ochi și cauți de jur împrejur zarea, – n-ai observat că sunt piatra pe care șezi, scoicile pe care pășești, marea ce-și poartă moleculele cumva, cândva, într-o dezordine ordonată, spre malul meu. În zare, sub nori ce plouă cu suc indigo, vezi dezamăgire în fiecare împlinire; nici clipele frumoase ce-au pășit deja în trecut n-au puterea să-ți schimbe mirajul. Am scris pe aripile unui porumbel două cuvinte. „Realitate”. „Imaginație”. În realitate, îl țin captiv în palme, deși nu l-am prins vreodată. Imaginar, gângurește în zbor sălbatic spre tine, și palmele mele-l țin mai strâns. Nimic nu e etern, nici măcar timpul. Căutându-mă, tu ai fugit, mă strigi deși ți-e teamă că te-aș putea auzi iar eu privesc calmă la stropii de suc ce urcă în nori indigo. Ah, câtă liniște e aici, lângă mugetul mării turbate! Ah, câtă pace în furia sălbatecă a valurilor! În bucuria jocului lor, nu știu că lacrimile oamenilor le-au adunat. Oamenii au uitat că lacrimile se numără, că sunt fericite și triste, că nu se varsă oriunde, oricând, oricui. Simt recunoștință cu fiecare clipit din pleoape. N-am meritat nici marea de lacrimi, nici norii indigo, nici prietenia ta. Și totuși, le am. Aici, pe malul meu, lângă marea de lacrimi, n-am să mai văd oameni ce pleacă. Îi am înapoi. Pe toți. Zâmbesc fericită, liniștită și împăcată porumbelului din palmele mele ce zboară sălbatic spre tine.

oh_how_i_long_for_the_deep_sleep_dreaming____by_rusoaica3-d6dvmu7