Thursday, August 21, 2014 04:19

Posts Tagged ‘desen in creion’

Să ne fie copiii c-o palmă mai sus!

Saturday, July 26th, 2014

    Nu știu dacă este doar o coincidență sau nu, dar tot mai des mi se întâmplă în ultima vreme să dau peste subiecte cu și despre copii. Și sunt fascinată de ei, ba chiar aștept cu nerăbdare când și ai mei îmi vor încărunți tâmplele ;)
Despre copii am mai vorbit, despre of-urile lor de pitici, ori despre of-urile lor mai mature, însă astăzi simt că vreau să vorbesc despre părinți. Unii, minunați (precum ai mei, hihi!), alții… banali, alții demonici (alas, și ei tot numele de părinți poartă…).

Pot înțelege dorința covârșitoarei majorități a părinților ca odraslelor lor să le fie bine, ori speranța că progeniturile vor ajunge mai bine decât au ajuns ei. Ce nu pot înțelege însă, sunt aceleași dorințe și speranțe transformate în patologic, în obsesiv. Părinți care își doresc copiii economiști, când ei sunt pasionați de muzică. Părinți care interzic copiilor „doliul”, deși astfel arată vestimentația lor preferată. Părinți care fac crize la apariția unui pierce ori a unei frizuri mai „punk”. Și, la final, părinți care nu înțeleg dorința copiilor de a fi unici, diferiți, de a avea un stil propriu, de a se manifesta și de a evolua în stilul propriu. Perfect de acord, un destul de mare procent al copiilor lăsați „de capul lor” nu ajung chiar cetățeni model; din contră. Ambele sunt însă extreme, iar extremele sunt ÎNTOTDEAUNA de evitat.

N-am să pot înțelege nici părinții care doresc ispășirea propriilor păcate și greșeli prin viața copiilor lor. „Dacă eu am fost toantă și n-am știut să am grijă de mine ori să deschid bine ochii, și m-am trezit singură și cu un copil la 20 de ani, fiica mea cu siguranță va fi călugăriță, ori o voi lăsa să se mărite la 40 de ani!”. Un pic exagerat, dar ați prins ideea…

Aș mai avea pe limbă câteva întrebări legate de copii ori de părinții lor. Dar mă gâdilă plăcut acolo unde sunt, și-am să le las acolo. Ce mă mai frământă este bucla vicioasă dintre generații. Adică: părinții au mereu impresia că they screwed it up big time. Însă nu le mai pasă. Se alină mereu cu gândul „eh! viața mea oricum e varză, și e dusă! Eu mi-am pierdut șansa. Dar copilul meu!… Copilul meu va fi cel mai/cea mai! Pentru el să mă sacrific de tot, eu oricum nu mai contez!”. Iar copiii, cât sunt mici, sunt superbi. Însă, odată maturizați, ori doar pe marginea maturității, gata de a păși spre ea, NU ajung sa fie cel mai/cea mai! They screw it up just as big time, și astfel, toată speranța părinților lor, toată sudoarea frunții, tot sacrificiul lor, a fost în van. Și aceeași copii, odată ajunși la rândul lor părinți, se sacrifică și se consumă cu flacără vie pe altarul jertfei pentru copiii lor, gândind aceleași gânduri și punându-și aceleași speranțe ca și cei dinaintea lor. Et, voila! Cercul vicios, închis!
Și-atunci, care-i rostul? De ce ne tot sacrificăm, când doar în foarte puține cazuri se și îndeplinesc dorințele și speranțele noastre? Când va veni oare ACEA generație perfectă în care copiii vor fi cei mai/cele mai, și părinții vor simți că s-au sacrificat cu rost, că s-au împlinit și și-au îndeplinit propriile vise/speranțe prin viața copiilor lor?

În altă viață…

Wednesday, April 16th, 2014

Mergeam alături de Tasha prin centrul vechi al Brăilei, cu scopul declarat de a ne hlizi și a ne lăsa extaziate de luminițele bradului de Crăciun, țopăind prin zăpadă și împărțind cu jalnice degete înghețate o portocală. Mirosea frumos, a aer crud și proaspăt, a tinerețe și a copii cu obraji îmbujorați. „Rusoaico, uite, rusoaico, ninge, a început să ningă iar!” Să închizi ochii, să-ți lași capul pe spate și să scoți limba pentru a simți fulgii topindu-se pe ea. În existența de azi, am uitat cutia aceea cu bucurii. În existența începută azi sau ieri, sau alaltăieri?, nu mai scot uimită un „Ooooh!” în dimineața când mă trezesc și trebuie să fac ochii mici-mici, ca de chinezoaică, orbită de albeața stratului de zăpadă pură așternută pe furiș în timpul nopții. În existența ultimilor ani mai văd doar gerul și fleșcăiala, răcelile și îmbulzeala din tramvai.In mirror, darkly

Sunt cam tristă și un pic furioasă de turnura pe care o ia existența mea de vreo câțiva ani, mă simt ca un satelit scăpat din gravitație ce nu mai dansează grațios pe orbita lui cuminte. În viața aceea, mi-aș fi dorit să fiu o pianistă de succes. În viața asta sunt programatoare. Măcar să mă consolez cu gândul că, taste sau clape, tot mângâiat de degete subțiri se cheamă. Și se mai cheamă că am luat-o prin lalele numai un pic. Cu o mână în bărbie, cu ceva tristețe pe gene și cu ceva și mai multă dezamăgire sub coaste, stăteam deunăzi și contemplam cum plecasem nouă din copilărie (și cu sergentul, 10), decisă prin foc, prin șpăngi, pri glonți, prin fum, să ajung – dacă nu un curcan peneș, măcar un model între modele, cu foarte multe ambiții și un ocean neînceput de vise. În viața aceea, stăteam cu ochi visători printre perdele și pierdută în reverie, mă îmbufnam că nu mai cresc odată, că mai am o groază de așteptat până ce îmi voi putea începe viața și voi cuceri planul de a ajunge sus, sus de tot. Puțin mai târziu, cu viața în propriile mâini, stăteam lascivă și începeam să sufăr de… lipsă de dorință. Prea multă așteptare, prea puțină hotărâre, prea mare prăpastie între acasă și târg, prea multă pregătire, prea puțină îndrumare. M-am întristat, m-am întristat tare, cum mă mai visasem luptând, ieșind cu pieptul în fața vieții, războindu-mă cu ea! Cum mă mai visasem urcând scări existențiale, de fapt – ce zic eu? – sărind mai multe trepte de-odată spre culmea ce mi se părea la doi pași! Ca să mă trezesc în toiul luptei că mi-am uitat arma acasă, ce să mai vorbim de doborât obstacole și inamici!

În existența asta, mi-am găsit toate armele de care aș fi avut nevoie. Dar, cum e stilul meu să mi se reveleze lecții de viață din orice chițibușuri mărunte, constat că nu mai sunt inamici cu care să mă pot lupta. Clar! Ori inamicii au murit senili, de bătrânețe, tot așteptându-mă, ori bătălia s-a sfârșit de mult, iar eu nici măcar nu m-am prezentat în linia întâi. Forfait.

Departe…

Thursday, July 18th, 2013

Câtă durere sfidătoare bucuriei să poți cuprinde între fildeșul degetelor pentru a învăța cât îți lipsește ploaia îndrăgind soarele? Câtă moarte inertă rânjind jalnic neliniștii, nerăbdării pentru a putea simți „mi-e dor!” când pășește încă alături, cât spațiu infinit înfipt într-un punct de compas pentru a putea simți bucuria apropierii în mâinile ce se întind unele spre altele în îndepărtare? Eu privesc marea, și n-o iubesc, o urăsc îndrăgind-o, și-i urmăresc cu pupile avide fiecare moleculă, fiece val ce-ar fi putut cumva, cândva, într-o dezordine ordonată, să fie mângâiate de pupilele de departe. Mi-e dor, și e ilogic de logic, mi-e dor de ceea ce nu am cunoscut. Cu gust de mare și zefir în păr. Am să-mi descătușez dorul prin absență chiar lângă tine, și tu vei vedea tot ce nu a fost, eu îmi voi aminti ce nu s-a întâmplat, și împreună ne va fi dor de nimic. Te sperie gândul de neant, de lipsă, de dispariție, ți-ai încordat mâna streașină la ochi și cauți de jur împrejur zarea, – n-ai observat că sunt piatra pe care șezi, scoicile pe care pășești, marea ce-și poartă moleculele cumva, cândva, într-o dezordine ordonată, spre malul meu. În zare, sub nori ce plouă cu suc indigo, vezi dezamăgire în fiecare împlinire; nici clipele frumoase ce-au pășit deja în trecut n-au puterea să-ți schimbe mirajul. Am scris pe aripile unui porumbel două cuvinte. „Realitate”. „Imaginație”. În realitate, îl țin captiv în palme, deși nu l-am prins vreodată. Imaginar, gângurește în zbor sălbatic spre tine, și palmele mele-l țin mai strâns. Nimic nu e etern, nici măcar timpul. Căutându-mă, tu ai fugit, mă strigi deși ți-e teamă că te-aș putea auzi iar eu privesc calmă la stropii de suc ce urcă în nori indigo. Ah, câtă liniște e aici, lângă mugetul mării turbate! Ah, câtă pace în furia sălbatecă a valurilor! În bucuria jocului lor, nu știu că lacrimile oamenilor le-au adunat. Oamenii au uitat că lacrimile se numără, că sunt fericite și triste, că nu se varsă oriunde, oricând, oricui. Simt recunoștință cu fiecare clipit din pleoape. N-am meritat nici marea de lacrimi, nici norii indigo, nici prietenia ta. Și totuși, le am. Aici, pe malul meu, lângă marea de lacrimi, n-am să mai văd oameni ce pleacă. Îi am înapoi. Pe toți. Zâmbesc fericită, liniștită și împăcată porumbelului din palmele mele ce zboară sălbatic spre tine.

oh_how_i_long_for_the_deep_sleep_dreaming____by_rusoaica3-d6dvmu7

Andreea

Wednesday, June 19th, 2013

Am o prințesă. Am mai vorbit despre ea. Andreea. Fetița unor buni prieteni, a cărei „dădacă” neoficială sunt de câțiva ani, asta când mai am ocazia să mai ajung prin Brăila. Andreea are aproape 8 ani și este o domnișorică în adevăratul sens al cuvântului. Îi place să se alinte, să fie cochetă și să clipească des-des din gene, în timp ce-și duce mânuța la nas și flutură din degete. Când aude că voi ajunge în Brăila, începe să țopăie de bucurie. Rusoaica la Brăila înseamnă plimbat cu rolele prin parc, înseamnă plimbat pe faleza Dunării, jucat cu păpușile, experimente culinare și, cel mai important, înseamnă fotografii multe. Andreei îi place să râdă dezinvolt în fața camerei, și, jur, are un zâmbet fermecător! Pentru că a fost cuminte și a luat premiu și coroniță la sfârșitul clasei I, aseară i-am promis că am să-i realizez un desen în creion. Lucru mare să-mi înfrâng timiditatea de a desena în prezența altora, dar pe deplin meritat. Ședința s-a derulat, în mare, după următorul grafic: „Andreea, stai nemișcată, te rog!”. Andreea țopăie și zburdă în jurul meu de încântare ca o albinuță. „Oau, cât de frumos eeeee! Mami, uite cât de frumoasă mă desenează!” :)

IMG_0411

Imperii de nisip

Saturday, April 20th, 2013

Cam aceasta e ideea ce îmi vine în minte când privesc acest desen. Și, da, are multe inimioare. Unele rănite, ca și în viața reală. Iar noi, nu putem decât să privim și să luăm notă de propria neputință…

(Materiale folosite: creion mecanic 0,5 mm Rotring Tikky, mine carbonice 0,5 mm B12 Tikky hi-polymer, mine carbonice 0,7 mm 2B Staedtler Micro Carbon, gumă de șters Mono Zero, bețișoare și discuri de vată din bumbac. Durata execuției: 3 ore.)

Empires of sand

Empires of sand

Artă sau hobby?

Thursday, April 18th, 2013

Cei ce mă cunosc în mod apropiat știu că nu caut frumusețea fizică în oameni. Părerea mea personală despre frumusețea fizică e un pic amalgamată și distorsionată de niște experiențe mai puțin plăcute din viața mea. De ajuns să spun doar că asociez frumusețea cu bătăile de cap. Cu cât o persoană e mai frumoasă fizic, cu atât mai multe probleme vei avea. Sunt și excepții, bineînțeles, și nu e bine niciodată să generalizezi. Dar…

Pot spune în mod obiectiv că cea pe care o iubesc la un moment dat este cea mai frumoasă femeie din lume în ochii mei, indiferent cum ar arăta. Nu se poate altfel. Aceasta este o afirmație la modul general. La modul concret, sunt două femei pe care le consider ca fiind „sexy” la modul absolut, care descriu în mintea mea cel mai bine conceptul de „frumusețe fizică”. Dacă aș căuta în viața privată frumusețea fizică, probabil ar arăta astfel. Însă, repet, dacă aș căuta așa ceva.

mirror mirror on the wall, who's the beautiest of them all?

mirror mirror on the wall, who’s the beautiest of them all?

Ea este una din cele două persoane cu o frumusețe fizică deosebită. Asta o cred eu.

(Materiale folosite: creion mecanic 0,5 mm Rotring Tikky, mine carbonice 0,5 mm B12 Tikky hi-polymer, mine carbonice 0,7 mm 2B Staedtler Micro Carbon, gumă de șters Mono Zero, bețișoare și discuri de vată din bumbac. Durata execuției: 09 aprilie – 18 aprilie 2013.)

Renaissance

Sunday, April 7th, 2013

Pentru că am promis cu ceva timp în urmă doamnei Irina – șefa mea directă pe linie de serviciu – că voi desena în creion un desen cu tente mai mult sau mai puțin gotice, și pentru că timpul nu mi-a permis foarte mult, și pentru că timiditatea și tracul meu de a desena în prezența altor persoane a constat un alt impediment, abia acum îmi pot prezenta micile mele idei ciudate pe care reușesc într-o măsură oarecare să le exprim prin intermediul creionului. Cred că aș putea să enumăr pe degetele unei mâini persoanele care au avut șansa de a mă privi desenând, și poate e păcat. Mă inhibă foarte mult să mă știu „supravegheată”, iar eu desenez doar când mă simt perfect inspirată și cu dăruire deplină pentru ceea ce urmează să fac. Altfel, ceea ce exprim este anost și lipsit de scânteia de nebunie ce mă caracterizează. Tocmai de aceea, acest desen mi-a luat 16 ore, întinse pe parcursul a patru zile. Îmi pare rău pentru calitatea relativ slabă a imaginii, mi-aș fi dorit să fi folosit un scanner în locul aparatului foto, presupun că iluminarea subiectului n-a fost chiar ideală. Cert este că în realitate e mai detaliat, gradienții sunt mai fini iar contrastul este mai bun.
Nu mă întrebați ce anume reprezintă – așa cum mulți m-au întrebat – nici eu nu știu chiar cu siguranță. Asta mi se întâmplă cu mai toate desenele mele. Presupun că titlul ce i l-am dat – „Renaștere” oferă doar o explicație parțială. Îmi mai trebuie câteva luni de gândit abstract pentru a înțelege pe deplin ce anume înseamnă cu adevărat.
Știu că sunt anumite greșeli mai copilărești sau mai mascate, pe care doar cei ce sunt la rândul lor artiști le pot observa, și nu-mi doresc să fiți gentili în privința aprecierii acestui desen. Gentilitatea nu oferă același sentiment pe care ți-l oferă criticile constructive, iar eu învăț și mă perfecționez tocmai din aceste critici.

Materialele folosite la realizarea acestui desen sunt: creioane mecanice 0.5 și 0.7 mm Rotring Tikky, creion 3B Staedtler, gumă de șters Mono Zero, bețișoare cu vată și discuri de vată din bumbac.

Renaissance - lowbrow and surrealist art

Renaissance – lowbrow and surrealist art

Le be de

Thursday, January 10th, 2013

Am învățat azi să fac lebede origami. Achiziție spirituală de la tanti Irina. Și nu două învârteli – trei plieri – gata lebădoiul. Lebede grațioase, cu aripi în vânt și gât arcuit grațios. Numai bune de lansat în cârd pe apa din cadă și de făcut vălurele cu mâna, să le vezi cum se leagănă. Încă n-am învățat să fac lebăduțe, să înoate șir după lebăda-mamă. Fascinantă, tanti Irina. Deși mi-e șefă directă și are un aer ce intimidează. Rareori surâde, niciodată îndeajuns sa-și arate dinții. Și la fel de rar scoate o vorbă. Mi-a displăcut la început, din lipsă de aprofundare socio-spirituală. Dar, de ceva timp, am învățat să o cunosc. Și e o femeie cum nu se poate mai duioasă. Și aproape la fel de copilăroasă ca și mine, cu toți cei 50 fără un pic de ani. Cu anumiți oameni e așa de adorabil să taci, să asculți și să zâmbești, fără teama de a fi neînțeleasă. Și știe să facă nu numai origami, ci și păpuși hand-made, îi place pictura și are o colecție amuțitoare de fote și ii! I-am arătat mâzgălelile mele – desen în creion mecanic de 0.5 :)) – și m-a flatat spunându-mi că mă irosesc. Păi, eu, să ard cu flacără vie pe altarul creației? Mie una îmi miroase a blasfemie cu tămâie (cine e de acord cu mine, să ridice două degete :)). N-am îndrăznit să-i mai spun că a trecut mai mult de un an de când n-am mai ridicat de jos un creion în scop pur artistic. Dar, cumva, ea m-a simțit. Tanti Irina zâmbește mai mult cu ochii decât cu gura. Am observat de multă vreme că ochii anumitor oameni sclipesc mai mult și au mai multe luminițe decât ai celorlalți. Și-acum observ că toate Irinele pe care le-am cunoscut de-a lungul vieții au esențe de spiritualitate alese. Iar tanti Irina pare să aibă acea empatie de neînțeles pe care rareori mi-a fost dat să o întâlnesc în exteriorul ființei mele. Pare că nu sunt chiar ultima ciudată. What if, what if! :P
Din percepție empatică sau nu, m-am ales cu o zi la serviciu off-duty. Adicătelea, să pun eu mumos lăbuțele pe una bucată creion mecanic, una bucată coală A4, una bucată radieră și multiple una bucată mine carbonice. Și să mă înfățișez dinaintea Măriei Sale examinatoare, cu poruncă de făcut una bucată desen de spirit gotic (cum de-am putut lăsa să-mi scape pe buze această parte a personalității mele? Cum?!!). Fără indulgențe și văicăreli de „Misericordia, signora!!”. Și când stai și te gândești ca eu n-am mai desenat nicicând de față cu altcineva sau la comandă! M-m-mă si-simt ca la e-ex-examene! :) Cu fragment de cântecel nesuferit, vechi de ceva ani, fluturându-mi prin minte: „Să vedem, să vedem, să vedem, să vedem… ce-o să iasă!”