Saturday, December 03, 2016 09:32

Cât de mult m-ai plăti pentru întreaga noapte?

noiembrie 22nd, 2016

M-am împiedicat de un șiret, deși eu îl credeam legat bine printr-o prietenie de vreo 10 ani. Dovada vie că există șireți, și există șireturi. Incredibilă viața asta, cum mă surprinde mereu, cum mă ademenește cu câte-o mostră de „cum ar fi fost dacă…”.

Tic-tac. Tic-tac. Trece viața pe lângă mine, precum o noapte luată cu împrumut. M-am așteptat pe mine însămi și n-am venit la întâlnire. N-am să mai aflu acum cum e să-ți trăiești întreaga viață într-o noapte. Cât costă un nou răsărit? Cât costă să știu măcar dacă răsăritul de azi n-a fost ultimul pe care am să-l mai văd?

Dacă m-ai cumpăra o noapte, ce-ai face cu mine? Cu ce m-ai începe? Mi-ai asculta istoria trăirilor înfiorate din piept, ori a zbaterilor de inimă inocentă, dar îmbătrânită înainte de vreme? Mi-ai asculta ruga pentru un nou răsărit? Mi-ai povesti oare câtă speranță există încă și cât pot duce brațele mele cruci cu mult mai grele? Mi-ai termina oare într-o noapte toate lucrurile neterminate într-o viață întreagă, mi-ai oferi lucrurile pe care mi le-am dorit și n-am să mai apuc să le trăiesc?

Cât de mult ai plăti pentru ultima mea noapte? Te-ar lăsa inima oare să mă ții captivă? Ai plăti pentru a-mi deschide ușa coliviei de sub umărul stâng? Mi-ai reda o noapte de libertate?

Credeam până acum că șiretele (alt șiret, nu tot ăla!) stau cuminți sau necuminți, undeva în hol, poate la intrare. Credeam că eu sunt cea care doarme în pat. Însă, se vede bine treaba, n-am plătit pentru întreaga noapte, și m-am trezit buimacă la ceas târziu, afară, la intrare, lângă perechea de pantofi goi și somnoroși. Șireata a dispărut subit, doarme-n pat în locul meu. Are să mă găsească dimineață, când se va trezi și va pleca somnoroasă la birou, la braț cu un pantof. Probabil n-are să mă bage în seamă. Are să calce peste „mi-e tare dor!”, și peste „mi-aș fi dorit atât de mult!” și va lovi în burtă firavul „de ce?!” care va trage anemic de-o mânecă. Să nu-ți faci griji, șireato, să stai tu liniștită, că eu sunt bine acum. Am uitat și de zâmbet și de luminițe în priviri. Mi-e tare teamă că acum n-ai avea întreaga viață îndeajuns să-mi mai cumperi măcar o noapte.

Viața: și totuși, un zâmbet trist. Se pare că, uneori, lucrurile mai sfârșesc și cu un not so happy end. Nu-mi amintesc să fi cerut vreodată o viață ca un carusel: când pe culmi de zeitate, când prin infernuri de Dante. De când am devenit expertă la privitul în gol, îmi tot trec prin minte gânduri stupide. Ce-ar fi dacă aș plânge cu atâta foc, cu tot amarul din mine, până ce aș stinge Infernul? Mi-ar place să trăiesc într-o lume de lacrimi, măcar așa aș pluti mereu la nivelul mării. Dar, lasă… o să vină ea, și ultima noapte… Până una alta, raman cu marea sub furtună din piept.

Zău, așa! Nu-mi ajungeau mie gândurile și-așa cernite despre mutatul înapoi în București, despre căldura sufocantă de afară și nu numai, despre copiii flămânzi ori bolnavi, despre incultura tot mai omniprezentă, despre mini-carismaticele mele furtuni în pahare de suflet. Acum trebuie să mă mai gândesc și ce… șireți să port prin preajmă, la pantofi…

Poate

octombrie 21st, 2016

Arată drăguț. Arată ca și cum ar putea fi o persoană interesantă. Poate că e artistă. Sau cântăreață. Genul creativ care se întreabă de toate despre toate. Poate că e exact ca mine. Poate și ea e singură. Poate și ea are exact aceleași gânduri despre mine, chiar acum. Poate o să am curajul să vorbesc cu ea, și prin cine știe ce miracol, îmi răspunde, și nu va fi penibil, și mă va place. Poate vom avea o scânteie inexplicabilă și totul va părea firesc. Poate vom lua autobuzul împreună și conversația va curge natural, iar stația ei nu va veni curând. Poate îi voi cere să ne vedem din nou, iar ea va roși și va spune „Da!”… poate va fi frumos, și voi realiza că ea e cea pe care am căutat-o mereu… poate ne vom plimba până seara și ne vom ține de mână și ne vom juca cu degetele si ne vom simți aproape… poate că aş suporta gandul de shopping, însă doar cu ea…poate ca intentionăm să o pornim încet, dar lucrurile vor fi atât de perfecte încât nu vom avea nici o alternativă decât să ne apropiem rapid..

Poate vom locui împreună și fiecare zi va fi ca o aventură, iar și iar, și fiecare activitate va părea mereu proaspătă și plină de viață.. poate îmi va găti și singura ei mulțumire va fi complimentul expresiei mele faciale, și poate mai apoi mă va aștepta acasă și nu se va supăra când n-am să sun…

Poate…

Poate că o iubesc…

Poate ne vom îndrăgosti, și nimic altceva nu va parea atât de corect, poate că mă va îmbrățișa în zilele negre, iar când voi fi prea speriată pentru a continua, poate îmi va spune că totul e OK, iar eu o voi crede… Poate că și eu voi face la fel pentru ea… poate sunt salvatoarea ei și are nevoie de mine mai mult decât orice altceva, poate că nu poate trăi fără mine, poate e totul perfect, poate că ea mă face să mă simt „acasă” și în siguranță, poate că zâmbetul ei e de ajuns să alunge toată durerea..

Poate că ea e totul…

…dar nu pentru mine. Poate că e a altcuiva. Poate că spune altcuiva că totul e OK. Poate că iubește o altă persoană, gătește unei alte persoane și ține mâna altei persoane. Poate că nu am curajul să îi vorbesc, iar ea se va urca în autobuz și se va îndepărta mereu, ducăndu-se să-și trăiască acea viață fantastică. Poate că mi-e interzisă. Poate că niciodată nu va putea fi a mea. Poate că nu pot trăi cu gândul ăsta.

Cu tot curajul lumii adunat în ochi, te privesc.

O să te ţin în braţe cât vrei tu, şi încă o secundă!

august 8th, 2016

Bună dimineaţa! Eu ți-am adus flori. Îmi oferi tu o ceașcă de cafea cu farfurioară și îmbrățișare?

Brrr! Frig tare!

Nu, nu în brațele tale. Cafeaua fără suflet și îmbrățișare este tristă și amară. Ai pus cafea în două cești. De ce două? Una n-avea gust. Cealaltă n-avea sens. Gustul mi-l dădeai tu. Sensul l-am fi dat noi. Un ceas cu cuc mi-ar fi trebuit mie, mai vechi ca mine, singur să se îngrijească de nopțile mele din ultima vreme… Ai chicotit delicat, atât de feminin încât și îngerii Apocalipsului și-ar fi oprit pentru o vreme trâmbițele de negru și macabru. „Ți-am lipsit?”. Voce străin de frumoasă. De m-ai săruta, n-aș mai putea iubi pe nimeni altcineva. Ele ți-ar simți până si gustul pe buzele mele, și-ar fi geloase. De aceea, îmi spun că n-am să te sărut, în timp ce buzele mele ți le ating mătăsos pe ale tale.

Aici, în brațele tale, ai transformat o persoană simplă în nemuritoare. Până la tine, ascultam seară de seară: „La semnalul următor, ora exactă va fi… prea târziu!”. Ah, doctore, mă doare viața, știi? Pentru că atât de lipsită de speranță e lumea din afară, încât de două ori mai prețioasă mi-e lumea din interior. Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine. Și împreună…

Nimic.

Iar am pus cafea în două cești…

O noapte la Operă

martie 6th, 2016

Nu, încă n-am avut onoarea (?) de a asista la un concert de Operă, deși poate ar fi fost interesant, și chiar știu câteva titluri ce mi-aș dori să le văd/aud/simt/… .

Căutam mai acum ceva zile de toate și de nici unele pe-ale youtubului tuburi și tot holbându-mă eu și țopăind din clip în clip, văd un titlu gen „Click me, damn it!” care suna cam așa: „Victor Borge hands off! The funniest night at opera you could get!”. Curat CanCan, mon cher! Totuși, din lipsă de altă ocupație, și pentru că prefrontalul meu își cam scărpina fruntea gânditor – „ce-o putea fi, dom’le, atât de amuzant la Operă?” – am dat click.

Rareori în ultimii ani am mai râs cu poftă, din toată inima, genul de râs ce nu te lasă să inspiri, ultima oară mi s-a întâmplat cu vreo 8 luni în urmă. Ei bine, virtual sau nu, acum mă pot mândri că am petrecut o noapte la Operă. În care am râs, și am tot râs, cât să-mi ajungă pentru încă ceva ani. Dacă a doua zi aveam febră musculară abdominală + toracică!…

Nenea ăsta, Victor Borge, de care, cu părere de rău, n-am auzit până acum, e un pui de geniu. In primul rând, poate să cânte la pian fabulos de bine (tot o să ajung eu pianistă cândva!), și mai are și voce faină, și pentru că face comedie pe operă, are și o figură și o mimică parcă dezlipite de acolo! Deci, moacă + voce + mimică + dexteritate = inadmisibil de frumos și amuzant! Și deoarece și pentru că lucrurile inadmisibile nu trebuie admise în ruptul.. prefrontalului, s-a alcătuit un comitet central care a decis – în unanimitate de voturi – că domnul ăsta, Victor, e prea din cale-afară! Mai râd rusoaicele, însă nici chiar așa!

Prezint două dintre clipurile care m-au amuzat, deși sunt mult mai multe, și sunt convinsă că le veți căuta pe toate! ;)

Cel de al doilea, deși în limba daneză, oferă subtitrare în limba engleză. Iar zâmbetul MI-NU-NAT al Michalei Petri ar fi motiv suficient pentru a urmări clipul, fie și fără partea umoristică.