Thursday, August 25, 2016 09:39

O să te ţin în braţe cât vrei tu, şi încă o secundă!

august 8th, 2016

Bună dimineaţa! Eu ți-am adus flori. Îmi oferi tu o ceașcă de cafea cu farfurioară și îmbrățișare?

Brrr! Frig tare!

Nu, nu în brațele tale. Cafeaua fără suflet și îmbrățișare este tristă și amară. Ai pus cafea în două cești. De ce două? Una n-avea gust. Cealaltă n-avea sens. Gustul mi-l dădeai tu. Sensul l-am fi dat noi. Un ceas cu cuc mi-ar fi trebuit mie, mai vechi ca mine, singur să se îngrijească de nopțile mele din ultima vreme… Ai chicotit delicat, atât de feminin încât și îngerii Apocalipsului și-ar fi oprit pentru o vreme trâmbițele de negru și macabru. „Ți-am lipsit?”. Voce străin de frumoasă. De m-ai săruta, n-aș mai putea iubi pe nimeni altcineva. Ele ți-ar simți până si gustul pe buzele mele, și-ar fi geloase. De aceea, îmi spun că n-am să te sărut, în timp ce buzele mele ți le ating mătăsos pe ale tale.

Aici, în brațele tale, ai transformat o persoană simplă în nemuritoare. Până la tine, ascultam seară de seară: „La semnalul următor, ora exactă va fi… prea târziu!”. Ah, doctore, mă doare viața, știi? Pentru că atât de lipsită de speranță e lumea din afară, încât de două ori mai prețioasă mi-e lumea din interior. Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine. Și împreună…

Nimic.

Iar am pus cafea în două cești…

O noapte la Operă

martie 6th, 2016

Nu, încă n-am avut onoarea (?) de a asista la un concert de Operă, deși poate ar fi fost interesant, și chiar știu câteva titluri ce mi-aș dori să le văd/aud/simt/… .

Căutam mai acum ceva zile de toate și de nici unele pe-ale youtubului tuburi și tot holbându-mă eu și țopăind din clip în clip, văd un titlu gen „Click me, damn it!” care suna cam așa: „Victor Borge hands off! The funniest night at opera you could get!”. Curat CanCan, mon cher! Totuși, din lipsă de altă ocupație, și pentru că prefrontalul meu își cam scărpina fruntea gânditor – „ce-o putea fi, dom’le, atât de amuzant la Operă?” – am dat click.

Rareori în ultimii ani am mai râs cu poftă, din toată inima, genul de râs ce nu te lasă să inspiri, ultima oară mi s-a întâmplat cu vreo 8 luni în urmă. Ei bine, virtual sau nu, acum mă pot mândri că am petrecut o noapte la Operă. În care am râs, și am tot râs, cât să-mi ajungă pentru încă ceva ani. Dacă a doua zi aveam febră musculară abdominală + toracică!…

Nenea ăsta, Victor Borge, de care, cu părere de rău, n-am auzit până acum, e un pui de geniu. In primul rând, poate să cânte la pian fabulos de bine (tot o să ajung eu pianistă cândva!), și mai are și voce faină, și pentru că face comedie pe operă, are și o figură și o mimică parcă dezlipite de acolo! Deci, moacă + voce + mimică + dexteritate = inadmisibil de frumos și amuzant! Și deoarece și pentru că lucrurile inadmisibile nu trebuie admise în ruptul.. prefrontalului, s-a alcătuit un comitet central care a decis – în unanimitate de voturi – că domnul ăsta, Victor, e prea din cale-afară! Mai râd rusoaicele, însă nici chiar așa!

Prezint două dintre clipurile care m-au amuzat, deși sunt mult mai multe, și sunt convinsă că le veți căuta pe toate! ;)

Cel de al doilea, deși în limba daneză, oferă subtitrare în limba engleză. Iar zâmbetul MI-NU-NAT al Michalei Petri ar fi motiv suficient pentru a urmări clipul, fie și fără partea umoristică.

Requiem, Domina…

februarie 14th, 2016

În negru este îmbrăcată,
Cu văl de crep pân-la pământ,
Și tristă și-ngenunchiată
Pe marginea unui mormânt…

Tu, cărui un popor se-nchină
Şi sta ‘naintea ta plecat,
O mult slăvită mea Regină,
‘Naintea cui ai genunchiat?

Tu, care din a Ta ‘nălţime
Supui o lume c-un cuvânt,
Durerea morţii cu cruzime
Plecat-a fruntea-Ţi la pământ…

Şi-n locul mantiei regale
Ţi-a pus un negru văl de doliu,
Şi-asupra bucuriei Tale
Un alb şi trist, etern linţoliu.

Şi făr’ de nici o măngăiere,
În durerosul tău avânt,
Tu pari un înger de veghere
Pe lespedea unui mormânt…

Bătrânețe fără tinerețe și moarte fără de viață

februarie 5th, 2016

Astăzi e zi onomastică prin câmpiile cu gărgărițe pe care obișnuiam eu să țopăi cândva.  Blogul meu face 4 anișori! Uraaaa! Atâta doar că nu prea avem multe de sărbătorit în ultima vreme, și-mi pare că mă plimb pe câmpii străine. Dar…!

Stăteam și mă gândeam acum ceva zile cum că tare fain ar fi dacă viața asta ar fi fost un pic ironică și nu morbidă, și ne-ar fi inversat capetele vieții, măcar că n-ar fi deloc frumos să te naști bătrân și să mori tânăr (oare oamenii și-ar boci bătrânețea în loc de tinerețe în astfel de condiții?). Ar fi fost însă cel puțin interesant să ne fi născut cu mentalitatea, înțelepciunea (discutabil, știu!) și experiența emoțională a bătrânilor, pentru a muri cu inocența, naivitatea și neștiința copiilor. Moartea ar fi la fel de inexorabilă, însă calitatea vieții ar fi diferită? Am trăi oare cu aceeași concepție total eronată că suntem eterni, că putem avea vicii, că ne putem bate un pic joc de ambalaj, că ne putem destrăbăla fără să ne pese de consecințe, pentru că – nu-i așa? – sfârșitul e atât de departe și, oh, atât de obscur!, de ce ne-am împiedica în astfel de idei când încă tinerețea și colagenul ne întind obrazul? Să te naști responsabil și să mori semi-idiot, chinuindu-te să înveți (dezveți?) să vorbești… Copii serioși, contemplând întrebările Universului, matematicilor și filosofiei; bătrâni puși pe șotii, râzând alb și inocent, cu lopățica în nisip.

Anul trecut scriam asta. Dacă n-aș fi făcut-o atunci, cu siguranță aș fi făcut-o acum. Nu de alta, însă când bătrânii mor bătrâni și copiii se nasc tineri, dai peste șireți(uri) la tot… pasul. Să-ți fie de bine și ție, și ție, și ȚIE. Eu am plecat mai departe, pentru că locul nu-mi mai este lângă voi. Voi ați plecat mai departe, pentru că locul vostru n-a fost niciodată lângă mine. Adieu!

Mi-am cumpărat azi o madlenă cu lumânare, pentru blog. Nu mi-am pus încă dorință, dar stau și mă întreb dacă e aniversare sau comemorare…