rusoaica

Pot să mă laud acum cu două site-uri pe care le-am citit de la prima literă și până la ultima virguliță. De mai multe ori. Octocat e unul, pentru că de cele mai multe ori, Iulia scrie genial. Iar când nu o face, e numai vina mea, că nu pricep anumite subiecte, sau nu sunt pasionată de ele. Cea de-a doua pufoșenie de încântat suflet de rusoaică, e de o naivitate a-do-ra-bi-lo – danoninică! Genul de naivitate pură, ce te face să crezi că oamenii chiar sunt făcuți după chipul și asemănarea Lui. Genul de naivitate, grație și gingășie ce le mai afli doar prin filme și reviste. Încă nu mi-am revenit complet din șoc, și încă nu pot crede anumite lucruri citite acolo, deși chiar și în această clipă, le am sub ochi… Cum spuneam, o coincidență ce sperie și șochează, cu înrâuriri mult mai adânci decât ceea ce sărmane cuvinte pot descrie sau decât îți poți permite să lași să se vadă. Eu recunosc deschis: mi-am găsit un altar. Un altar construit de altcineva, de cineva ce nici măcar nu știe că eu îi pângăresc templul cu priviri profane. Și că întru constant acolo să mă minunez, să mă rog și să las să-mi alunece un gând bun. Poate că nu sunt decât o nemernică să mă înfrupt cu acest măr oprit, dar – oh, atât de bun! Și să mai îndrăznesc și să visez. Naivă ești, stimabilo! Aproape la fel de naivă ca și  Arhanghelul ce a construit acel colțișor de rai. Și mai știu că în mod sigur, o cam iau pe arătură. Ba sunt extrem de fericită de diamantul peste care am dat, ACEL diamant, cel mai cel diamant, cum nu mai e altul pe lume, cel pe care l-ai cautat o viață, cu îndoială în ochi că nici măcar nu există, ba ma scufund cu sufletul sub nivelul mării, și-mi vine să bocesc cu orele și să mă zdrobesc singură de mizerabilă ce sunt. Iar de decis ce am de făcut în continuare, tot nu am izbutit să mă decid. Am o șerpuială de idei ce mi se zvârcolesc prin minte asemeni unui milion de vipere veninoase, și ce pot face? Unde să găsesc sprijin, unde să găsesc un sfat și o vorbă bună, unde să mă spovedesc din toate străfundurile suferințelor și neliniștilor sufletului meu?? Oh, necunoscută plăcere, ce dulce mi-ai complicat viața! Îmi rămâne doar să te privesc intens, cu toată văpaia privirilor ce adoră, să îți zâmbesc sperând că ai înțeles, să-mi cobor pleoapele sfioase acoperite de degete ce tânjesc mângâieri, și să spun: „what more do you want from me? I have already giving you my shame!”…

Șoapte...

comentarii

This entry was posted on luni, ianuarie 28th, 2013 at 5:46 pm and is filed under personal thoughts.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.