Timpule, tu, Timpule, spune-mi! Îți place, Timpule, să-ți râzi de mine, să mă vezi strivită și aruncată prin colțurile tale precum păpușile dezmembrate de copii prea răi? Nu știu de unde acest vals fals pe care ne forțezi să facem piruete, draga Timpule, nu știu de unde sunt atât de deprimată să văd cum ne schimbi, nu știu de unde atâta tristețe să tot caut vina acestei schimbări, în loc să deschid porțile cetății în care m-ai transformat și să las Schimbarea să intre victorioasă! Spune-mi dacă-ți place cum am ajuns, Timpule, atât de lividă și murdară, cu ochii atât de triști, urâți și obosiți, cu ochi din care steluțele-au fugit de mult, cu întrebări stupide aruncate ție, Timpule!!! Spune-mi despre oamenii muribunzi ce-și întind mâinile spre tine, despre copiii ce n-au habar de existența ta, de cei ce-ți dau un brânci să aluneci mai repede, mult prea repede, Timpule! Îmi dai prea multă speranță, prea multe vise, prea multe lucruri de căutat în fărâma ce o rupi din tine pentru mine, Timpule, și ne sunt câmpiile pline de tinere mult prea palide, mult prea livide și murdare, ne sunt mările pline de prea multă tinerețe și prea puțin suflet, ne sunt munții plini de frumoase ce se vor cunoscute de înălțimi, când ele însele nu se cunosc!! Spune-mi, Timpule, cum ne sunt pădurile pline de fecioare ce caută iubirea-n noapte cu făclii în mână, și-s oarbe să vadă iubirea din inima lor neprihănita!!! Spune-mi Timpule, țipă-mi în față turbat, urlă înfuriat către mine, cum de e atât de frumos să ai un trecut care să te facă să ții capul sus și umerii drepți?! Cum, Timpule, cum poți ține în tine atât de indiferent fiecare zâmbet, fiecare lacrimă vărsată vreodată, fiecare tragedie din piepturi de Julietă? Spune-mi, Timpule, mai ții tu minte fiecare perechi de ochi îndrăgostiți? Mi-ai păstrat și mie un loc în începutul tău fără de sfârșit, mi-ai pus luminile ochilor într-un sertar prăfuit, mi le-ai pus, Timpule?? Spune-mi, Timpule, de mine, spune-mi tot, spune-mi dacă-ți place cum am ajuns, spune-mi dacă vezi ce-a mai rămas din mine, spune-mi dacă vezi oceanul de lacrimi ce le-am sângerat! Spune-mi, Timpule!!!
Șoapte...
Tags: existență, metamorfoză, timp
E așa înșelător timpul nostru…Trei secunde îi sunt de-ajuns pentru a aprinde un suflet, ca apoi să prelungească agonia luni sau ani întregi. Dacă îl mai legi și de un loc, de un perimetru precis al unei emoții, poți începe să te zbați în propriul înnec.
Timp nebun, timp ce scurtează fericirea și amână răspunsul, timp ce ticăie și provoacă teamă, timp monstru și vindecător, timp al îndoielilor și timp trecut…și totuși, timp cerut în rugăciune.
Exact precum in cazul meu.. N-au fost ele numai trei secunde, dar nici foarte multe n-au fost in plus. Insa urmele…
Timp nebun… imi place. Pare ca e descrierea lui cea mai elocventa. Nebun si incontrolabil. Si totusi, stau si ma gandesc, fara timp, multe ar fi un cosmar continuu…