rusoaica

Visul oricărui om, cu oarecare cultură și emancipare spirituală este posteritatea. Ideea de a lăsa ceva în urmă, de a nu fi trăit ca o buruiană pe pământ. Nu despre perpetuarea speciei vorbesc aici, de dat din fund oricine știe, până și ultimul boschetar. Sunt titani și sunt cei mulți. Și mai sunt cei ce-și trag posteritatea din geniul altora. Sunt oameni nemuritori în bine sau în rău. Întrezăresc un paradox aici: pe vremuri, erau mai mulți cei ce-și lăsau semnătura prin istorie. Acum, planeta e cu muuuuult mai populată, iar mijloacele de răspândire a informației și cunoștințelor abundă. Și totuși, zilele noastre văd tot mai puține persoane de geniu. Ciudat!
Inutil să compar un Bach și un Guță. Primul e mort de 263 de ani, al doilea e viu și mișcă. Și totuși…
Imposibil să compar un Aristotel cu un Silviu Brucan. Sau Saul Bruckner, pe numele lui adevărat. Două milenii între ei, primul cu darul vorbirii, al doilea cu nenumărate ore matinale răspândite la nivel național de Pro TV. Și totuși…
De prisos să compar un Napoleon cu Leon Panetta. E o nuanță de gust între cei doi. Iar exemplele pot continua la nesfârșit. Iată și un exemplu de nemurire câștigată pe nedrept: Guillaume de l’Hôpital era un matematician, dar și un nobil avut – deși toată lumea știe astăzi de regula lui l’Hôpital, ea a fost descoperită de Johann Bernoulli, ce era plătit de către nobil cu trei sute de franci pe an pentru a-l ține la curent cu noile descoperiri ale acestuia în domeniul matematicii.
Mie mi-e ciudă când stau și mă gândesc la miliarde și miliarde de oameni ce au fost cândva și de care nimeni nu mai știe nimic. Nimeni nu mai știe cum au trăit, ce i-a bucurat, ce fapte au făcut, ce amintiri au avut… Și e păcat. Îmi place foarte mult să merg în acea parte a cimitirelor de la sate unde buruienile sunt cele mai mari și mai încâlcite. Aici poți găsi crucile cele mai vechi, oameni de care nu mai știe nimeni nimic de secole întregi. Locuri unde nimeni n-a mai pășit de decenii. Vara trecută am găsit o piatră de mormânt din 1797. Cine va fi fost femeia aceea? Tare mi-aș fi dorit să o fi cunoscut. Sau măcar să se fi inventat fotografia pe atunci, să știu cum arăta. Neprețuite informații pentru câteva zgârieturi de spini sau câțiva scaieți căpătați prin peregrinările mele. Pentru că oamenii aceia continuă să existe, ei n-au murit prin simplul fapt că încă există în mintea mea și a altor ciudate ca mine.
Într-unul din episoadele serialului meu favorit, este prezentată o specie extraterestră – borg-ul. Civilizație ce cândva, demult, era asemănătoare cu noi, oamenii. Dar care între timp, au început să își implanteze atât de multe circuite, încât au ajuns mașini. Parte biologică ce nu poate supraviețui fără parte cibernetică. Și invers. Una din principalele calități ale borg-ului este faptul că ei au mințile unite într-un singur gând. Ei gândesc toți același gând în același timp, decid un lucru toți în același timp, vorbesc toți în același timp. Miliarde și miliarde de voci și minți, unite. Avantaje? Amintirile – chiar și a indivizilor ce dispar, rămân în mintea și conștiința celorlalți. Putere uriașă de calcul, de decizie și de acțiune. Cunoștințe și informații ce nu se pierd. Și multe altele. Ar fi fost interesant să fi avut și noi oamenii așa ceva. Deși e un preț uriaș de plătit față de pierderea individualității.
Știu de dinainte că n-am să devin vreo personalitate marcantă ce va fi pe buzele oamenilor peste secole. N-am să descopăr cine știe ce teorie și nici n-am să devin vreo Hitleriță ;) E trist gândul acesta, că voi fi repede uitată – poate mai puțin de un secol să treacă și nimeni nu va mai ști cine eram, cum eram, ș.a.m.d. Am să îngroș și eu rândurile celor mulți. Sunt însă împăcată cu gândul că măcar am încercat. M-am zbătut pentru imortalitatea mea. Marea mea greșeală a fost să încerc să îmi ofer mai multe opțiuni, să am de unde alege domeniul în care să las ceva posterității, în cazul în care eșuez într-unul din ele. Nu m-am gândit că alegând mai multe opțiuni, nu vei excela în nici una din ele. Asta a fost pentru mine, oamenii fac greșeli, unele mai pot fi reparate, altele nu. Pentru mine, în cazul acesta, e un pic prea târziu. Mă consolez doar cu speranța că va mai exista măcar o dată pe secol vreo rusoaică ciudată care să umble prin cimitire și să caute cruci vechi, ale unei persoane născută prin 1984. Până atunci, eu sunt cea care caută rusoaicele secolelor trecute. Pentru a le reînvia în mintea și sufletul meu.

Șoapte...

comentarii

Tags: borg, cimitir, imortalitate, Johann Bernoulli, l'Hôpital, nemurire, posteritate

This entry was posted on luni, februarie 18th, 2013 at 4:48 pm and is filed under personal thoughts.... You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.