Eliberare
N-am auzit în vecii vecilor pe cineva să spună „Sunt prea fericit! Sunt prea bogat! Trăiesc prea mult!” etc. Toată lumea aleargă, se zbate, roagă divinități, cumpără și se chinuie pentru o viață mai bună/fericită/împlinită/bogată. Pentru?
Se uită să se mai simtă liniștea în alergătura haotică și supersonică pentru asigurarea ei. Se trece peste fericire fără a mai fi luată în seamă, tot chinuindu-ne să o găsim. Se trece prin viață degeaba tot încercând să îi aflăm rostul și să ne bucurăm de ea. Și dacă am ajunge, în sfârșit, în acel punct în care să avem prea mult, trebuie să dăm înapoi? E cu împrumut? Pentru fiecare clipă de fericire, trebuie să plătești cu două de tristețe? Trebuie să chibzuiești cum cheltui momentele frumoase și cât bagi mâna în buzunarul de bucurii? Dar, înainte de toate, se poate oare să ajungem la „prea mult!” cu firile noastre veșnic nemulțumite și dornice de mai mult? Ai cont în bancă. Vrei mașină. Ai mașină? Vrei vilă! Iar nevasta de acasă, îți mai ajunge?
De ce lupți din toți rărunchii pentru un lucru anume, îl capeți, iar apoi vrei mai mult? De ce își pierde farmecul lucrul pentru care te-ai zbătut atât? Și-apoi, ca să vrei mai mult, trebuie să știi cât ai, trebuie să ai o unitate de măsură. „Cât de mult mă iubești?” „Două kile opt sute, draga mea, mai pun sau rămâne așa?”
De ce trebuie să alergi pentru orice? De ce trebuie să te zbați? Să cauți? De ce să nu stai pe loc și să se învârtă planeta până ajungi pe Champs Élysées? Să se învârtă ei și ele în jurul tău. Deseori am impresia ca suntem foi scoase dintr-un xerox gigantic din care s-a uitat să se mai schimbe cartușul de tuș. Copii palide a ceea ce am vrea să fim, a ceea ce am fi putut să fim. Nu știu dacă la mine s-au terminat culorile, de le văd pe toate în negru. Poate a mai rămas doar o urmă de roșu, și atât.
Îmi este suficientă viața de acum. Nu caut mai mult, nu vreau mai mult, nu visez la mai mult. Am căutat o persoană scoasă cu toner-ul gol. Să fie o pagină albă. Să o pot scrie cu punct și de la capăt. Să-mi pot amesteca urma de roșu cu ea și să trăim o vie en rose. M-am eliberat de a mai căuta, de a mai alerga, de a mai dori, de a mai visa. Îmi este suficientă viața de acum.
Acum nu mai contează decât două căutări, două întrebări: îți fac bine sau rău? Mă ridici sau mă cobori? Sunt în lumea mea. Tu ești în lumea ta, și în a mea. Am întors spatele celorlalte lumi, cu kilograme și metri.
Șoapte...
Tags: artă surealistă, desen in creion, eliberare, frânturi de gânduri, trenul personal
Super! :)
Thanks, woman in white! <3
Textul tău frumos îmi amintește de ceea ce îmi tot spuneam în urmă cu câțiva ani: voi fi fericită când…. Și în ciuda faptului că am ajuns la unele „fericiri” plănuite, am simțit un gol, datorat faptului că uitasem să mă bucur pe drum. Viața mi-a mai ”răpit” unele lucruri pe care le consideram indispensabile și mi-a arătat că pot zâmbi sincer și fără ele.
Mă bucur să te știu ancorată în prezent. E una dintre lecțiile la care mai am de lucrat.
Știi, preotul din satul mamei mele e un om extrem de inteligent, iar eu am norocul sa îmi fie și prieten, pe lânga duhovnic. Odată, mi-a spus: „N-o să mai gândești așa… Vine o vreme în viața fiecârui om când se schimbă radical, când are o criză de identitate, când iși schimbă unele valori morale și începe să gândească altfel, să simtă altfel, de parcă atunci s-ar fi născut a doua oară. Și se privește pe sine, cel din trecut, și nu se mai recunoaște. Așteaptă să ajungi pe la 30, și mai vorbim.”. La vremea respectivă, cu doar 22 de ani de viață, n-am prea ințeles eu ce și cum, și nici nu mi-am prea frământat mintea. Ceva de genul „yeah, right!”.
Acum însă, well, lets just say that’s another story…
Nu mă cheamă Omida, dar prevăd că și tu vei trece prin aceleași transformări. Poate vei avea doar norocul să o faci mai devreme decat am făcut-o eu.