Friday, March 29, 2024 16:00

Să ne fie copiii c-o palmă mai sus!

    Nu știu dacă este doar o coincidență sau nu, dar tot mai des mi se întâmplă în ultima vreme să dau peste subiecte cu și despre copii. Și sunt fascinată de ei, ba chiar aștept cu nerăbdare când și ai mei îmi vor încărunți tâmplele ;)
Despre copii am mai vorbit, despre of-urile lor de pitici, ori despre of-urile lor mai mature, însă astăzi simt că vreau să vorbesc despre părinți. Unii, minunați (precum ai mei, hihi!), alții… banali, alții demonici (alas, și ei tot numele de părinți poartă…).

Pot înțelege dorința covârșitoarei majorități a părinților ca odraslelor lor să le fie bine, ori speranța că progeniturile vor ajunge mai bine decât au ajuns ei. Ce nu pot înțelege însă, sunt aceleași dorințe și speranțe transformate în patologic, în obsesiv. Părinți care își doresc copiii economiști, când ei sunt pasionați de muzică. Părinți care interzic copiilor „doliul”, deși astfel arată vestimentația lor preferată. Părinți care fac crize la apariția unui pierce ori a unei frizuri mai „punk”. Și, la final, părinți care nu înțeleg dorința copiilor de a fi unici, diferiți, de a avea un stil propriu, de a se manifesta și de a evolua în stilul propriu. Perfect de acord, un destul de mare procent al copiilor lăsați „de capul lor” nu ajung chiar cetățeni model; din contră. Ambele sunt însă extreme, iar extremele sunt ÎNTOTDEAUNA de evitat.

N-am să pot înțelege nici părinții care doresc ispășirea propriilor păcate și greșeli prin viața copiilor lor. „Dacă eu am fost toantă și n-am știut să am grijă de mine ori să deschid bine ochii, și m-am trezit singură și cu un copil la 20 de ani, fiica mea cu siguranță va fi călugăriță, ori o voi lăsa să se mărite la 40 de ani!”. Un pic exagerat, dar ați prins ideea…

Aș mai avea pe limbă câteva întrebări legate de copii ori de părinții lor. Dar mă gâdilă plăcut acolo unde sunt, și-am să le las acolo. Ce mă mai frământă este bucla vicioasă dintre generații. Adică: părinții au mereu impresia că they screwed it up big time. Însă nu le mai pasă. Se alină mereu cu gândul „eh! viața mea oricum e varză, și e dusă! Eu mi-am pierdut șansa. Dar copilul meu!… Copilul meu va fi cel mai/cea mai! Pentru el să mă sacrific de tot, eu oricum nu mai contez!”. Iar copiii, cât sunt mici, sunt superbi. Însă, odată maturizați, ori doar pe marginea maturității, gata de a păși spre ea, NU ajung sa fie cel mai/cea mai! They screw it up just as big time, și astfel, toată speranța părinților lor, toată sudoarea frunții, tot sacrificiul lor, a fost în van. Și aceeași copii, odată ajunși la rândul lor părinți, se sacrifică și se consumă cu flacără vie pe altarul jertfei pentru copiii lor, gândind aceleași gânduri și punându-și aceleași speranțe ca și cei dinaintea lor. Et, voila! Cercul vicios, închis!
Și-atunci, care-i rostul? De ce ne tot sacrificăm, când doar în foarte puține cazuri se și îndeplinesc dorințele și speranțele noastre? Când va veni oare ACEA generație perfectă în care copiii vor fi cei mai/cele mai, și părinții vor simți că s-au sacrificat cu rost, că s-au împlinit și și-au îndeplinit propriile vise/speranțe prin viața copiilor lor?

Șoapte...

comentarii

Tags: , , , ,

6 Responses to “Să ne fie copiii c-o palmă mai sus!”

  1. Vendretta spune:

    Tare ciudat mi s-a părut și mie faptul că, de două luni, mă tot ciocnesc de amintiri ale copilăriei. Cred că mai au un cuvânt de spus înainte de a-mi elibera drumul spre maturizare.

  2. Vendretta spune:

    Cele care revin nu se prea încadrează în categoria ”de dus dorul”. Oricum, eu sunt un copil continuu. :)

    • rusoaica spune:

      Ei, nu știam la care gen de amintiri te referi. Însă ai punctat ideea principală: să păstrezi viu copilul din tine; o să devină singura ta sursă inepuizabilă de sprijin în momente grele de mai târziu.

  3. Ioana spune:

    Norocul meu este să am o mamă așa cum mulți tineri își doresc. Însă tot ea este cea care mi-a impus, fără să-și dea seama anumite convingeri și temeri pe care cu greu le mai pot depăși acum. Dar cum e momentul meu să decid ce îmi doresc și ceea ce e bine pentru mine… am curajul să le înfrunt. Și trebuie să trec peste ele…
    Ea își dorește pentru mine ceea ce eu îmi doresc pentru mine. :)
    E o înțelegere tacită între noi…

    • rusoaica spune:

      „Ea își dorește pentru mine ceea ce eu îmi doresc pentru mine.” – multumeste oricarei Divinitati in care crezi ca ai o astfel de mama. Cunosc personal o persoana a carei mama este exact opusul a ceea ce ai scris tu, iar asta poarta un singur nume: Infern.

Leave a Reply