Bună dimineaţa! Eu ți-am adus flori. Îmi oferi tu o ceașcă de cafea cu farfurioară și îmbrățișare?
Brrr! Frig tare!
Nu, nu în brațele tale. Cafeaua fără suflet și îmbrățișare este tristă și amară. Ai pus cafea în două cești. De ce două? Una n-avea gust. Cealaltă n-avea sens. Gustul mi-l dădeai tu. Sensul l-am fi dat noi. Un ceas cu cuc mi-ar fi trebuit mie, mai vechi ca mine, singur să se îngrijească de nopțile mele din ultima vreme… Ai chicotit delicat, atât de feminin încât și îngerii Apocalipsului și-ar fi oprit pentru o vreme trâmbițele de negru și macabru. „Ți-am lipsit?”. Voce străin de frumoasă. De m-ai săruta, n-aș mai putea iubi pe nimeni altcineva. Ele ți-ar simți până si gustul pe buzele mele, și-ar fi geloase. De aceea, îmi spun că n-am să te sărut, în timp ce buzele mele ți le ating mătăsos pe ale tale.
Aici, în brațele tale, ai transformat o persoană simplă în nemuritoare. Până la tine, ascultam seară de seară: „La semnalul următor, ora exactă va fi… prea târziu!”. Ah, doctore, mă doare viața, știi? Pentru că atât de lipsită de speranță e lumea din afară, încât de două ori mai prețioasă mi-e lumea din interior. Ei mă urăsc că nu-s ca ei, eu îi iubesc că nu-s ca mine. Și împreună…
Nimic.
Iar am pus cafea în două cești…
Ce frumos ai scris! Mă regăsesc în cuvintele tale; mi-s dragi toate!
Păcat doar că sunt atât de triste…