Dacă aș fi fost dintr-un sat din Africa, evenimentul la care urmează să particip in câteva ore, ar fi fost cu mult mai amuzant. Acolo, tinerii insurăței își petrec noaptea nunții în trei, căci una din femeile bătrâne și înțelepte ale satului, și nu de puține ori, chiar soacra mirilor, asista la fericitul eveniment pentru a pune pecetea pe certificatul de virginitate al miresei și pentru a îi oferi sfaturi privitoare la modalitățile de satisfacere a soțului. Hei, iată un motiv serios de anulare a căsătoriei – asta în cazul în care sigiliul de garanție al miresei a fost rupt.
Sau, dacă aș fi fost din India, aș fi fost o martora demnă de încredere la căsătoria miresei cu un… copac. Asta deoarece se spune că femeile sunt blestemate să le moară soții, iar pentru a preîntâmpina acest lucru, ele trebuie să se căsătorească mai întâi cu un obiect ce va fi distrus, protejând astfel viața soților. De parcă n-aș ști deja atâtea femei ce s-ar căsători cu mașina sau vila lor, ca mai apoi să uite de mire. Oh, uitasem de contul bancar. Ăla e cel mai dulce soț ever.
Și cu siguranță n-aș fi invidioasă pe mireasă dacă aș fi din Scoția. Acolo, ea este răpită și acoperită cu cele mai urât mirositoare și lipicioase substanțe posibil, asta incluzând ouă, unt, sosuri, pește, et caetera. Îmi imaginez cât de emoționat și romantic trebuie să fie mirele când spune „Da!”. Oricum, e mai bine decât în Malaezia, unde mirii sunt obligați să nu-și facă nevoile fiziologice timp de 72 de ore înaintea nunții, asta aducând ghinion. Păi, bine, neamule, și dacă mirele a mâncat lapte și miere (pardon, mere) cu 73 de ore înainte de fericitul eveniment? Să-și riște el fericirea veșnică pentru un amarât de stomac deranjat?!
Dar nu. Nu sunt de prin acele părți ale lumii. Sunt româncă, iar noi, românii, avem tradiții vechi de două milenii legate de nuntă. Mai mult sau mai puțin. Corect spus – tradiții de două milenii reâmprospătate cu tradiții de două decenii. Și iată-mă la nuntă. Aici, dintr-o dată nu mai suntem într-o țară de lumea a treia. Nici pe departe. Românul e fudul nevoie mare, și dacă poate trece drept un „mare barosan”, nu va rata ocazia, chiar dacă e muritor de foame. Prin urmare, încerc să mă strecor prin marea de Audi, Volkswaggen și alte Ferarri-uri ca să îmi ocup umilul meu loc. Totul îmi lasă impresia unui canal de televiziune. Fiecare e atât de formal și oficial, și scrobit și rigid, încât mă simt oarecum stingheră. Nici o problemă, aceeași oficiali și rigizi nuntași vor trece mai târziu, dupa ora când încep programele cu „acordul părinților”, la o atmosferă mai mioritică și lumească. Până la urmă, ce atâta vals, blues și alte prostii vechi de când lumea? Dar unde manele nu eeeeee, nici party nu eeee, și nici băutura nu curge pe gât ca lumea, nici darul nu curge „fără număr”, și nici măcar celebra urătura „Trăiască nașul mareeeeee!” nu sună chiar atât de natural. Oricum, dacă până mai adineauri, când valsul răsuna in valuri, toata lumea era pe la mese indopându-se, pe eterna scuza „știți, eu nu știu să dansez”, de când a început să se servească Salam ca meniu principal, morții au prins viață, și bântuie! Pardon, se zbânțuie! Negrii afro-americani au hip-hop-ul în sânge, nu-i o noutate. E, și ce dacă?! Noi, românii, avem maneaua, na! Acum, mesele sunt goale, iar in sala de dans nu poți arunca un ac. Fie că ai peste suta de kile, fie că ai 13 ani, fie că doar ce te sprijineai intr-un baston, acum te rupi pe balans și dai din buric într-o dexteritate și frenezie ce numai electroșocul o poate inspira. Abia acum adevărata nuntă poate începe! Păi bine măi, nașule, de ce n-ai spus așa de la început?! Și dacă tot e românește, românește să fie! Să fie și sărmăluța îmbăiată în untură, să fie fripturica de porc, poate și-un mititel șiiiii, neapărat, șampania să înlocuiască eterna bere, că doar odată se căsătoresc oamenii ăștia, nu? Și să fie imperios și absolut obligatoriu și un manelist celebru, sau dacă nu, măcar un solist/gurist de muzică populară, de petrecere și de taraf, să poată și fericita regină a serii să-și etaleze splendida și cât mai exorbitanta și răpitor de frumoasa rochie de mireasă! Că, până la urmă, cam asta e esența nunții, la pièce de résistance! Că e decoltată sau nu, că e în stil victorian, cu volănașe sau mulată pe trup, că e cu trenă sau în trend „mini”, trebuie să umple toate piepturile de „Ohh!”, „Ahh!” și să facă toate domnișoarele încă nemăritate să suspine și să gândească „Vreau și eu la nunta mea o rochie așa cum are ea!”. Trebuie să facă toate doamnele deja măritate să suspine și să gândească „Eheei, pe vremea mea nu erau asemenea rochii! E ca-n povești!”. Și trebuie să facă toți domnii, însurați sau nu, să suspine și să se gândească…….
„Heeei, uite și tortul!” – un mini-Intercontinental de ‘nșpe etaje înălțime și ‘jde inch-i diametru, întotdeauna concurând la titlul de Rege al tuturor Torturilor ever made! Se stinge lumina, se cântă „Mulți ani trăiască!”, fotograful zumzăie ca o albină în încercarea de a surprinde cele mai emoționante poze pentru că – nu-i așa? – și fotografiile fac sarea și piperul unei nunți. La ce se vor mai uita proaspeții căsătoriți când vor fi bătrâni și se vor ține de mână pe veranda casei, dacă momentul nu va fi imortalizat ca atare? Și asemeni rochiei de mireasă, și fotografiile trebuie să fie zeiss, că o dată se căsătorește omul prima dată! Și, că tot veni vorba de fotografie, poate nenea pozarul surprinde și momentul ăla nasol cu furatul miresei (p-asta chiar n-am înțeles-o niciodată, mă rog, obiceiul e obicei), să identificăm infractorii și să-i dăm pe mâna organelor abilitate.
O nuntă rămâne până la urma o nuntă, indiferent că ține o noapte sau trei zile, ca-n povești. Se termină și mâncarea, obosesc și nuntașii, mirele și mireasa poate au treburi mai importante de făcut și nici postarea mea nu poate trece de limitele bunului simț. Deci, dragii mei, aveți grijă cât mâncați, ce fel dansați, ce rochie vă cumpărați, ce mire „luați” și ce cameraman angajați… ca la final, lumea să poată totuși spune „Și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți!”.
„Băăi! Iar voi să aduceți mireasa înapoi, că am dovezi! Altfeeeel……!”
Șoapte...
Tags: octocat.org
