În lumea ta cu norișori de zahăr și câmpii doldora de floricele de hârtie, ți-e cel mai bine. Ești singură aici, doar tu știi cărarea și nimeni nu te poate deranja, soarele strălucește după pofta inimii tale, iar durerile de tot felul pot fi plânse în pace. Ți-ai dorit mereu să se fi inventat vreun dispozitiv electronic care să poată stoca sentimente, amintiri, gânduri, imagini, senzații. Record – store – save as – play – replay – re – replay. Și ai fi rămas mereu în lumea ta, singură, fără să mai ai nevoie de altcineva. Dar…
Când tu singură te încrâncenezi să fii singură cu anii, când fugi de orice legătură umană, când te hrănești doar cu povești, e dificil să menții controlul. Ambalajul, adică. Masca. E dificil să zâmbești când inima-ți plânge cu sughițuri! E mai dificil când te-ai obișnuit să fii mereu proaspătă pentru ceilalți, să nu li te arăți vreodată obosită, tristă, murdară, mizeră, demnă de milă, când i-ai obișnuit să se înalțe pe umerii tăi, când i-ai încurajat să fure energie de la tine, căci, deh – la tine e, ai mereu de unde! Când tu singură simți că s-a rupt ceva înauntru, că sângerezi intern și abundent, că doare crunt faptul că măștile de orice fel nu mai ajută, ai vrea să țipi. Să-ți lipești fruntea de podea, să bocești și să lovești cu pumnii mici, furioasă, disperată…
Când te privește într-un anume fel ce-ți face inima să tresară, și-ți ridică părul de pe ceafă, și-ți zâmbește cu toți dinții și cu încrețituri adorabile în colțul ochilor. Te-ai privit oglindită în pupilele ei și aveai văpăi în ochi. Ceilalți ar fi spus că-i fericire. Iar tu te-ai minunat când te-a luat din prima clipă-n brațe și te-a ținut trei secunde strivită la piept, strâns-strâns. Trei secunde în care n-ai răsuflat. Nici inima n-a îndrăznit să-ți bată. Trei secunde în care lumea a stat în loc pentru tine și norii tăi de zahăr. Și-apoi, când s-a lipit de tine și-a exclamat glumind: „hei, sunt mai mică decât tine! Ți-ajung până la inimă!”, tu te-ai gândit că da, ajunge până la inimă din ce în ce mai des, și poate chiar mai mult de atât, și-ai fi vrut s-o păstrezi acolo, dacă…
Când te însoțește noaptea târziu în cimitir, și te-ai întrebat dacă o face de dragul tău, că știe că ești ciudată și morbidă, și te-ai convins că ți-e îngemănată atunci când ai văzut-o țopăind zglobie printre morminte, cu aceeași dezinvoltură cu care ar juca șotronul, și-ai înțeles că e plăcere genuină, și-ai mai înțeles că lângă ea nu mai ești atât de ciudată…
Când te invită acasă la ea, și te sperii, te șochezi, te panichezi și te blochezi, și nu știai dacă să mergi sau s-o refuzi, și inima-ți spunea să mergi, și mintea ți-amintea să NU!… Cum însă niciodată n-ai gândit altfel decât cu inima, te-ai dus, așa timorată și încremenită de spaimă cum erai – te-ai dus, și te-ai încurajat naivă „fie ce-o fi!”. Și-aproape te-ai scurs pe parchet topită de plăcere când ți s-a jucat cu mâinile prin păr și te-a machiat cu eleganță și delicatețe. Și-ai constatat că ceea ce numeai tu „tupeu” era doar o jalnică imitație a ceea ce ea oferea natural, și-ai rămas fermecată de împletirea sexi de grație, delicatețe și depravare din ea, și-ați mers AȘA în parcul I.O.R., și v-ați plimbat pe lângă lac, și ați făcut poze cu duiumul… Și timpul s-a oprit în I.O.R….
Când te-a întrebat glumind cum ai să te-mbraci când ați ieșit în clubul în care ți-ai serbat anticipat ziua de naștere, și te-ai gândit amuzată și nostalgică de când nu te-a mai întrebat cineva cum te îmbraci, ca să știe cum să se asorteze cu tine. Și-ai fi vrut să țopăi ca nebuna de fericire și să leșini de-a dreptul când te-a îmbrățișat iarăși la momentul revederii. Te-ai scurs din nou, topită, când ți-a cuprins gâtul cu mâinile micuțe și-ați stat apropiate amândouă la poză, piept lângă piept, căp’șor lângă căp’șor. Și timpul ți s-a oprit în brațele ei…
Când muzica aceea tunătoare ți-a răsunat în vinișoarele timpanelor și ți-au făcut Scărița să vibreze. Mirosea senzual și înnebunitor de dulce de la ea, care îți dansa și ți se agita lasciv în față. Ai fi dorit s-o strângi în brațe acolo, pe loc, și să… Dar ai rămas inertă, de piatră, țintuită și plină de gânduri și speranțe, cum nu ți s-a mai întâmplat decât de vreo două ori în viață. Te-ai pierdut și ai închis ochii. Ți-ai amintit de întrebarea ei: „ce dorință ți-i pus?”, și de gândurile tale toante, – „nu mi-am dorit nimic, căci n-are să se împlinească!”, deși o înșelai spunand aceasta, deși ți-o doreai întreagă, deși dorința ta se afla cu totul în fața pupilelor tale, deși sperai ca o nebună la o minune… Ai închis ochii, să ții minte clipa mai bine. Știi că e lângă tine, chiar și cu ochii închiși. Nu știe să se fi gândit de dimineață sau nu la… Tu cu siguranță știi. Te-ai gândit și-o să te mai gândești multe dimineți la…
Când de la mesele celelalte vă asaltează voci amestecate și neclare. Mai iei o gură de bere, să-ți faci curaj, deși numai la gândul că…, îți tremură degetele. Ai avea nevoie de o tonă de curaj, să-i poți spune tot ce dorești. Dar…
Când te dor obrajii continuu stând lângă ea. Cât miracol în ochi, câtă conspirație a Universului să ai o astfel de adorabilă ființă ca să zâmbești fără încetare lângă ea? Te-ai jucat și i-ai șoptit ceva. Oare ea se juca? Pentru că s-a apropiat și ți-a răspuns la fel, în șoaptă, la ureche. Și iar te-nebunit cu parfumul de pe gât, încât… îți oprește lumea, și doar n-o să fii toantă să-i spui că ți-a oprit lumea în loc, normal că n-o să-i spui, tu te pricepi de minune să nu spui lucrurile ce-ar trebui spuse și să nu faci lucrurile ce le-ai dori cu toată inima făcute. Tu te pricepi însă la a spune și a face tot ce ai pe inimă seara, tot ei, dar unei ei imaginare, și deși te-ai săturat până-n gât de imaginar și-ai vrea originalul, te oprești și nu spui nimic, de teamă, de mândrie și speranță că ea va face un prim pas. Speranță ce însă nu va îmbrățișa la noapte, nici nu te va săruta pe gene, nici nu-ți va mângâia părul, nici nu te va ține în brațe, să poți visa…
Când în momente de luciditate crudă te zbați și agonizezi silențioasă și sub masca unui zâmbet agățat de urechi atunci când te gândești că poate te-ai îndrăgostit de cea mai nepotrivită persoană din lume și chiar – mai rău – când realizezi acest lucru abia după ce – cu toată sfârșeala lumii adunată în ochi – ți-ai făcut curaj să-i mărturisești mugurele din sufletul tău și ai primit drept răspuns râsete. Și-ai izbucnit în plâns instantaneu pe dinauntru, și ai numărat nori și furnicuțe și fire de iarbă, măcar să se fi terminat acea conversație mai repede, și ți-ai numărat și pulsul – cam alert, îl înmulțești cu doi, zâmbind, și ți-ai numărat nodurile din gât înghițite – ei, hai, ar fi cam aiurea să începi să plângi acum, nu? Uite, numără și respirația, și orice vrei tu, orice, dar în nici un caz de câte ori v-ați întâlnit! Miroase a dragoste și a brațe deschise și a inimi gemene, și a căldură de piepturi lipite, dar nu sunt pentru tine, sunt pentru oricare ceilalți din jurul tău, tu rămâi cu amintirea tunsorii scurte și-a parfumului ce te-a făcut să te urci pe pereți, a zâmbetului sexy și-a cerceilor deosebiți. Și ea râde din când în când, cu clinchet de clopoței în voce, râde probabil de tine și de ceea ce ai debitat. Tu oricum n-o mai auzi, o privești ca într-un film mut. Și iar râde din când în când. Tu mereu, deși nu ai de ce. Să nu se-audă răpăitul ploii de lacrimi ascunsă sub masca zâmbetului tău. Și timpul s-a oprit zâmbind, amuzat oarecum de faptul că poate nici nu s-a-ntâmplat, poate nici n-a fost, sau poate că da, sau poate că n-am fost eu, sau poate că ai fost tu, sau poate că n-am scris despre nimeni alta decât imaginația mea..
–-
Anul ăsta am avut zi de naștere. Big deal. Când eram copilă, ziua aceasta era mai ceva ca-n poveștile cu petreceri ce țineau trei zile și trei nopți. Când eram mică, eram nerăbdătoare ca această zi să vină, iar când sosea, inima-mi plesnea de fericire și de mândria de a primi atâta atenție. Când eram mică..
Acum, aproape m-am făcut mare. Am 1 metru și ceva… Nu am complexe de genul „vai, îmbătrânesc, mi s-a scurs viața, bla, bla”… e ceva firesc, ceva împotriva căruia nu poți lupta. Iar când nu poți înfrânge ceva, fie trecerea timpului, fie destinul, fie chiar moartea, îl accepți cu seninătate. Sunt senină azi. Nu sunt deplin mulțumită de viața mea. Dar sunt senină. N-am ce-mi doresc mai mult și mai mult. Dar am atâtea realizări pe toate celelalte planuri în anul ce a mai trecut, că nu e chiar totul pierdut. Și se echilibrează. Și dac-am rezistat până acum pe baricade, voi rezista și de acum înainte, atât cât imi va fi dat de Sus.
Când eram mică, obișnuiam să întocmesc de ziua mea liste cu lucrurile ce doream să le realizez în noul an. Și verificam lista anului trecut, să văd ce s-a adeverit din speranțele mele. N-am mai făcut asta de ceva ani. Anul ăsta am făcut-o, pentru că anul acesta a fost anul în care am reluat multe obiceiuri sănătoase, dragi, și de mult uitate.
Când eram mică, de ziua mea părinții mei obișnuiau să mă așeze în picioare lângă tocul din spatele ușii de la sufragerie și să facă o mică crestătură în lemn, pentru a însemna înălțimea mea la acea vreme. Aveam însemnată înălțimea mea an de an, începând de la 5 anișori. Ușa aceea n-o mai am, și mi-a părut tare rău când mi-am pierdut acea dragă amintire. Dar anul acesta am crestat în tocul sufletului cât am mai crescut spiritual în anul care a trecut. Și jur, ușa spiritului n-am s-o schimb!
Când eram copilă, îmi plăcea să primesc cadouri. Și chiar făceam greșeala de a aprecia însemnătatea unei persoane în funcție de importanța ori valoarea cadoului primit. Greșit, draga mea. Bad, bad rusoaica! Pe la 13 anișori am descoperit magia și bucuria de a oferi la rândul tău un cadou, și nu din complezență, nici obligație, nici obișnuință. De a oferi din inimă, cu inimă pusă în acel dar. De a oferi obiecte ce ți-au aparținut și ți-au fost dragi, tare dragi. Acum, prefer oricând să ofer cadouri de ziua mea celor la care țin. Și-mi place să primesc cadouri care știu că sunt oferite cu drag și suflet. Anul acesta am primit o carte pe care n-o citisem. Edgar Alan Poe – „Misterul lui Marie Roget”. Dar m-a impresionat enorm grija celei ce a făcut darul de a-mi oferi ceva pe gustul meu. Cărui goth nu i-ar place Poe?! Anul acesta am cadou o invitație la concertul de adio Scorpions. Controversat, oarecum, dar totuși, heart-touching, știu eu de ce!
Când m-am făcut mare, am început să am o mică rezervă. Pe care nu știu dacă e bine că am dezvoltat-o sau nu. Primesc mesaje, telefoane, statusuri pe Facebook de la persoane pe care nu le-am cunoscut în viața mea. Sau cu care n-am mai vorbit fix de anul trecut, de la cealaltă zi de naștere. Toate urându-mi „La mulți aaaaaaani!!!”. Trăiască Facebook-ul cu notificarea lui apriorică. Și eu am căzut în capcana asta, Iulia știe. Dar de atunci, am învățat o lecție sănătoasă. Știu perfect că unele din persoanele de care am amintit au trimis urarea din suflet. Știu că multe urări au venit din obișnuință, complezență, obligație. Eu mulțumesc tuturor. Din păcate, nu m-am mai prefăcut că sunt topită de fericire, cum o făceam în alți ani. Pentru că e greșit să pretind că sunt fericită, când nu sunt decât calmă și împăcată cu mine. Pentru că m-am săturat de măști și de dat pe după degete și de făcut lucruri „pentru că așa trebuie”. Pentru că habar nu am cum să mă bucur pentru fiecare în parte, care să fie cota de fericire mimată pentru a aduce mulțumirea celui ce a făcut urarea. Anul ăsta n-am știut și n-am vrut să știu de mesaje de mulțumire cu citate luate de prin cărți, cât mai bombastice, cât mai culte, cât mai „cu impact”. Anul ăsta am spus „Mulțumesc!” și am zâmbit. Pentru că atâta am simțit. Cei ce mă iubesc cu adevărat vor fi înțeles și vor fi simțit empatic pacea din sufletul meu și vor fi fost fericiți că au contribuit la ea. Anul acesta n-am făcut nici o petrecere, nici un chef, nici o decadentă și depravată goth-fellows-night, ca în alți ani. Am mers singură pe străzi, și pe unde a mai vrut sufletul să mă poarte. Și-am fost mulțumită. Nu fericită deplin, doar împăcată și mulțumită. Atât mi-am putut permite anul acesta…
Șoapte...
Tags: copilarie, decădere, demoni interiori, fel de a fi, IOR, Zi de naștere
